Italia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi-e foame, am umblat trei sferturi de zi prin Sicilia. Sunt în Noto. Faimos pentru puşcăria plină de mafioţi şi biserica veche din centrul oraşului. E cald de mori. Oraşul e mic şi întortocheat. Străzi mici, case de piatră cu ferestre minuscule acoperite de obloane. Stau la o prietenă a unei prietene şi mă simt ca acasă, în blocul din Craiova - e plin de libărci.

Mafia e şi ea la ea acasă. De dimineaţă, băieţii trec prin piaţă să îşi colecteze taxa de protecţie de parcă ar fi cel mai normal lucru din lume.

Restaurantul are trei mese. Se vede în bucătărie. E mică şi e un cuplu cam pe la 60 de ani care găteşte. Amândoi sunt transpiraţi din cap până în picioare. 

Bucătăreasa vede că mă holbez la ea şi îmi spune să mă asez. Spune e un eufemism, că intensitatea şi amplitudinea vocii îmi aduc aminte de înjurăturile cu morţi ale ţaţei Rada. Pare supărată foc. Ţipă şi la bărbatu-său ceva. Iau loc cu ceva spaimă în suflet, dar încrezător, căci doar sunt în Italia.

Au cinci feluri de mâncare. O supă, 3 feluri de paste şi ceva cu carne. Şi vin alb sau roşu.

Eu nu mănânc paste. În Chicago, în perioada mea de sărăcie lucie, am mâncat în fiecare zi timp de aproape trei luni paste cu sos Ragu. Cu 99 de cenţi mâncam patru-cinci mese. Mulţi ani, pe urmă, nu am vrut nici măcar să văd paste. 

Prietena cu care sunt îmi zâmbeşte şi îmi spune să încerc orice. Îi zic să comande ea, că oricum nu o să mănânc nimic altceva în afară de supă. Comandă ea în italiană. 

Marea e aproape şi plajele sunt frumoase, dar cam aglomerate. Nu e, totuşi, nimic excepţional. Asta, până când încep să mănânc supa.

Am mâncat peste tot în lume. Am fost invitat de prefectul Toscanei la o cină la care era şi Umberto Eco, în grădina regală de lângă Turnul din Pisa. Mâncarea de acolo mi-a schimbat percepţia despre Dumnezeu. Am decis atunci că e evident că băiatul e italian, chiar dacă fii-su a fost evreu. 

Supa e atât de bună sau foamea, atât de mare, încât risc cu pastele.

Am brusc revelaţia că Dumnezeu este indiscutabil scorpia care urlă la bărbatu-său, chiar dacă îmi ia dezgustată paharul de vin roşu din faţă şi-mi trânteşte cu indignare un pahar bine aburit de vin alb.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mă aştept la nişte îngeraşi dolofani să înceapă să cânte. Merge si Pavarotti, că şi el e dolofan.

Am mâncat în fiecare zi acolo. Nu am îmblânzit scorpia, dar mi-a zâmbit scurt a patra oara când am cerut exact acelaşi fel de mâncare. I-au licărit ochii ca mamei după ce răpunea cu sarmale şi cozonaci toţi beţivanii familiei. Am plecat mulţumit din Noto. Tot schilod, dar cu convingerea că dacă vreodată o să am nevoie să pun 100 de kilograme într-o lună am unde să mă duc.

Îmi place Italia de mor. 

Am câteva imagini senzaţionale în cap. O terasă pe acoperişul unei clădiri din Roma unde am mâncat o pizza cu trei ingrediente în timp ce apunea soarele. Magazinul cu un tricou de 1.999 de euro care arăta la fel de bine ca făcăturile de 30 de cenţi din ghetoul din Mumbai. Un apeduct în Spoleto şi o vilă incredibilă pe vârful unui deal cu o privelişte nesimţită. Ferrara şi restaurantul de la colţul străzii care făcea o mâncare incomparabilă oricărui alt restaurant de fiţe din Franţa. 

Am fost prin multe tabere de romi şi de refugiaţi. Am văzut şi am simţit mizerie, disperare, depravare, dar şi curaj, ambiţia de a reuşi şi umor.

Am petrecut probabil mai mult de jumătate de an din viaţă prin Italia. Aş vrea, dacă ar fi posibil, să mă nasc din nou acolo, nu de alta, dar e tot un fel de România. Singura diferenţă majoră este că versiunea de pizza a mamei - respectiv pâine cu lapte şi cu brânză de oaie sărată (probabil, gândită pentru a dăinui milenii) la cuptor - e la fel de bună ca pastele din Chicago. Dragnea e şi el un fel de Berlusconi în mizerie şi nici ei nu duc lipsă de tuţi şi tute.

Îmi plac italienii, mai ales cei gălăgioşi şi teatrali. Am lucrat cu mulţi şi am zeci de ore de filme cu italieni pe care le-am tot studiat. Sicilia m-a fascinat, iar Toscana m-a vrăjit. Îmi curg balele de fiecare dată când aud Italia. Dolomiţii sunt şi ei o minune.

Tot în Italia m-a convins cineva să mă apuc de scris ceva mai serios.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite