Jupuirea contribuabilului: ghid practic pentru politicieni
0
Cea mai mare problemă a unei instituţii – şi implicit a unui stat – este atunci când proştii ajung în poziţii de conducere. De cele mai multe ori, prostul este şi fudul, dar şi laş.
De aceea, când cetăţenii îi aşteaptă pe aceştia ca pe arhangheli, cu speranţe mari şi cu voturi din plin, dezamăgirea este apoi cruntă. Dar aşa e viaţa, a crede mult în vorbe înseamnă a te lăsa din start păcălit. Faptele sunt mai puternice şi de multe ori sunt şi bine ascunse, pentru că ele arată mai clar comportamentul unei persoane – şi astfel, ierarhii dorite de aiurea ar fi mai uşor inversate.
Se pare că şi ţara noastră, în ultimii ani, trece prin aceeaşi poveste – din nou s-a sperat mult, iar apoi au apărut şi ştirile neplăcute: încasări bugetare mai reduse decât prognoza făcută exclusiv pe hârtie, anunţarea de măriri de cote de impunere, întârzierea de reducere de taxe – şi lista continuă, nu este blocată, din păcate.
De curând, o ştire a apărut şi în presa de limbă română: preşedintele Hollande este cel mai nepopular preşedinte francez din ultimii 40 de ani. Ştirea, evident, nu este prea clară pentru români, deoarece se poate considera doar de nişte naivi că persoanele mai colorate şi/sau mai certate cu legea ar putea prăbuşi atât de repede capitalul politic al unui polician deloc valoros.
Un astfel de tablou criminogen nu ar putea aduce după sine pierderea de peste 25 de procente într-un an, ceea ce ne obligă să căutam în presa franceză date mai clare, care sunt susceptibile să asigure o interpetare corectă a acestei prăbuşiri.
Din ceea ce se scrie acolo, suprindem o afirmaţie: în ultimul an – de fapt, de când cetăţeanul Hollande este preşedinte al Republicii – au apărut 84 de noi taxe! Cu alte cuvinte, nu doar că au crescut cotele de impozitare, dar au apărut şi alte aproape 90 de taxe noi.
Practic, găurile plasei pe care statul şi instituţiile sale le întind zilnic contribuabililor s-au micşorat, ceea ce duce la efectul clasic din pescuit: se prinde nu doar peştele mare şi mediu, ci şi puietul. Evident, peştii puternici, care au suficientă forţă să rupă plasa, nu sunt afectaţi de aceasta. Dar cum aceştia sunt în număr foarte mic, rezultatul este fără echivoc: nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se încasează la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, urmând a fi apoi o bază de plecare pentru campania electorală care vine.
Această situaţie m-a făcut să mă gândesc, în contextul în care dreptul financiar nu-mi este străin, la o problemă: care este matricea secolului XXI în ceea ce priveşte relaţia dintre politicieni, alegeri, contribuabili şi sarcina fiscală asupra acestora din urmă. Dacă nu vom înţelege această ecuaţie fundamentală, mă tem că nu vom fi capabili să gândim o soluţie coerentă şi profitabilă pentru viitor.
Istoria şi economia au demonstrat o axiomă, ceea ce face nefericiţi o gramadă de ideologi şi „gânditori politici, filozofi, oameni cu carte ce gândesc lumea”: oriunde s-au mărit taxele (prin cuantum sau număr), lucrurile au mers prost, iar unde s-au redus, a apărut creşterea economică şi satisfacţia socială.
Nu s-a găsit încă niciun contra-exemplu, deşi vom găsi în orice clipă 101 de dalmaţieni doctrinar, gata să realizeze o demonstraţie cât mai completă – spre exhaustivă – contrară. Nu îi adaugăm la număr pe mercenarii partidelor sau pe cei orbiţi de „idealuri înalte”, realitatea este aceasta şi nu s-a creat încă o alta nicaieri. O scurtă analiză istorică apare în lucrarea lui Paul Johnson intitulată „O istorie a lumii moderne”.
Mai concret, nimeni nu doreşte să predea prea mult din ceea ce câştigă, mai ales că munca reală presupune suficient consum nervos şi fizic, precum şi de materiale. Or, toate acestea trebuie plătite, în asemenea proporţie încât să rezulte şi un profit deloc neglijabil, în urma achitării celorlalte cheltuieli, reprezentate de impozite şi prestaţii contractuale.
Politicienii ştiu – în secolul XXI – una şi bună: trebuie mai întâi să fie realeşi. Nivelul lor intelectual şi moral a scăzut foarte mult, iar aceasta nu a dus decât la apariţia – în multe ţări, dar mai ales la noi – la o generaţie de politicieni care în afara de minimum interes egoist nu sunt capabili de altceva. A fi oameni de stat, care să gândească la generaţiile viitoare, e deja prea mult.
Pentru a fi reales, politicianul va analiza întregul electorat şi va căuta să identifice cele mai mari grupuri sociale, dar şi (fundamental!) care sunt primele 3 grupuri sociale ca prezenţă la vot. Se va vedea că, de regulă, cei mai vulnerabili social sunt primii care vin la vot, de obicei săracii, pensionarii şi minorităţile lingvistice sau de culoare. Campania electorală din România, dar şi cea din SUA din 2012 au ilustrat încă o dată aceste adevăruri.
Din momentul în care s-au identificat aceste grupuri, se va trece la cucerirea lor. Evident, se va promite cât se poate, dar este necesar şi să se ofere ceva, deoarece nu ai de ales: cei care sunt mereu primii ca număr de votanţi azi rămân tot primii şi mâine, dar memoria lor nu îi înşală. Or, pentru a nu fi „beneficiarul” acestei memorii electorale e mai bine să le dai.
Iar - pentru a a le da - e nevoie să iei de undeva.
Bugetul statului, oricât de frumos ar fi, nu ajunge pentru nevoile tuturor politicienilor – deşi, dacă se însumează dorinţele cetăţenilor obişnuiţi, se va vedea că ar ajunge totuşi. Or, ce poate face omul politic?
Logica reală, în sensul omului de stat şi al legilor economiei şi istoriei ar ordona un singur lucru: reducere de taxe, pentru că aşa vor veni mai multe investiţii, iar de acolo apar locuri de muncă.
La fel de simplu apare consecinţa: locurile de muncă suficiente determină apariţia de lanţuri de magazine cu produse superioare calitativ, precum şi servicii pentru noi salariaţi, iar toată lumea va beneficia direct de reducerea taxelor. Banii în buzunar sunt cel mai bun agent electoral, ceea ce face ca partidul ce izbuteşte să le ofere mai multor oameni această şansă să câştige alegerile.
Din păcate inteligenţa oamenilor politici contemporani se reduce pe zi (şi talk-show) ce trece. Ei au ajuns în clipa aceasta să considere că viitorul se asigură cu creşteri de impozite, deoarece banii ajunşi azi rapid în buget pot fi cheltuiţi la fel de iute pe nişte pomeni sau drepturi sociale, care le creşte prestigiul în ochii categoriilor sociale mai sarmane / neputincioase – şi asta aduce voturi sigure, nu?
Această atitudine a politicienilor este, de fapt, poziţia omului foarte gelos, care nu e capabil să accepte că partenerul a întârziat o oră în a ajunge acasă pentru că s-a rupt geanta în aglomeraţia din tramvai şi a fost nevoie să o repare cumva, pentru că aceea era cea mai bună pe care o are.
Mutatis-mutandis, omul gelos este politicianul care crede că este proprietarul partenerului – contribuabilul – iar întârzierea de o oră este, de fapt, neplata impozitelor.
Or, pentru a preveni această neplată, politicianul este dispus să propună şi să determine sancţionarea cât mai dură a celui ce nu plăteşte. Este adevărat, sancţiunile sunt necesare şi ele trebuie să fie aplicate oricărei persoane care nu respectă Constituţia şi legile unei ţări. O ţară puternică este aceea în care inevitabilitatea sancţionării oricărui făptuitor de acte nelegale este axiomă şi percepută ca atare de fiecare fiinţă umană ce trăieşte acolo.
Cu toate acestea, întreb eu omul gelos/politicianul: decât să îl sancţionezi aspru în momentul în care l-ai prins încălcând cu adevărat normele juridice de drept fiscal, nu e mai simplu să creezi acel cadru legal pozitiv, predictibil şi prietenos, astfel încât să nu-i mai treacă prin gând contribuabilului să încalce legea fiscală?
Beneficiile creşterii taxelor sunt puţine şi pe termen scurt; pe termen mediu şi lung ele aduc scăderea investiţiilor – deoarece nimeni nu vrea ca din banii investiţi să piardă prea mult doar plătind unui stat care este de multe ori identificat cu nişte politicieni hămesiţi – şi creşterea şomajului.
Creşterea şomajului înseamnă să vulnerabilizezi oameni, să fii nevoit să le dai ajutoare sociale – deoarece populaţia activă iese mai uşor să protesteze în stradă, faţă de pensionari – iar pentru a da ajutoare, trebuie să îi impozitezi şi mai salbatic pe puţinii oameni de afaceri rămaşi.
Aşa că, om politic incapabil să conduci o ţară sau o colectivitate locală organizată juridic, ai de ales:
– ori laşi taxele în jos şi vei primi mulţumiri pentru că bugetul statului va câştiga bani, iar oamenii vor avea locuri de muncă, ceea ce va oferi mai multe posibilităţi şi celor din categoriile defavorizate, pentru că mai mulţi bani în economia reală înseamnă bogăţie şi - deci - siguranţa mandatului tău;
– sau măreşti cât poţi taxele, introduci altele noi şi măreşti sancţiunile, iar banii primiţi îi dai săracilor şi altor categorii defavorizate, pentru a avea un mai mare grad de siguranţă că aceştia vin la vot şi pun ştampila unde vrei tu mai bine.
Săracii şi pensionarii sunt buni, votează mereu şi se gândesc mereu doar la propriul stomac, cu acel suflet de prea multe ori încrâncenat şi supărat pe viaţă. Au nevoie de bani, iar tu poţi să percepi în numele lor orice sumă, să măreşti orice cotă de impunere: mereu vor fi săraci, mereu vor fi pensionari care trebuie să fie ajutaţi.
Totuşi, te-ai gândit tu, politician incapabil, că mărind taxele faci ca investiţiile să ocoloească ţara ta, precum şi circumscipţia ta electorală? Iar când investiţiile scad, se diminuează numărul de joburi, mai ales cele bine plătite? Iar când impozitele cresc, creşte şi evaziunea fiscală? Şi atunci, ce mai rămâne?
În primul rând, le rămâne bieţilor contribuabili în putere – şi mai ales vorbitori de limbi străine – plecarea peste graniţă. Evaziunea fiscală, la orice nivel, va fi practicată fără alternativă – nimeni nu doreşte să fie asuprit fiscal. Iar în clipa în care va afla câţi bani se cheltuiesc pe obiective megalomanice – ori pe acţiuni care sunt de multe ori supraevaluate – revolta şi protestul public rămân singurele soluţii valabile.
Când înveţi drept penal, ţi se spune că există în realitate doar infracţiunea de omor şi cea de furt, iar restul sunt combinaţii, atenuări sau agravări ale acestora. La fel şi aici, jupuirea contribuabilului are la bază creşterea impozitelor şi creşterea sancţiunilor, precum şi combinaţii ale acestora.
Dar apare o întrebare: ce te faci tu, politician incapabil, când generaţiile sacrificate pe altarul mandatelor tale de parlamentar, ministru sau primar – evident, generaţiile populaţiei active – fac o grevă fiscală, refuzând să mai plătească ceva?
Atunci ai de ales: fie asmuţi grupele sociale una împotriva alteia, fie încerci să faci ce n-ai făcut de mult: să gândeşti.
Dacă ai gândi, ai afla că doar scăderile de impozite şi eliminarea unui număr din acestea aduc profit din ce în ce mai mare, atât pe termen scurt, cât şi mediu şi lung.
Când astăzi statele fac aproape orice pentru a „seduce” investitorii, a cheltui sume de bani pe ceea ce nu trebuie, sau a risipi ceea ce ai, ori a mări impozitele şi / sau numărul lor este o crimă. Iar cel ce face o crimă trebuie obligatoriu pedepsit, în primul rând prin vot, dar şi prin alte metode prevăzute de legislaţia naţională.
În 1789, jumătate din cetăţenii francezi nu plăteau impozite, fiind nobili sau aparţinând clerului. Cei care plăteau însă o făceau diferenţiat, cu cotă anuală de impozit între 82% şi 100%! O prezentare mai clară apare în lucrarea „Destinul omenirii”, scrisă de Petre P. Negulescu.
În aceste condiţii, nu ar trebui să ne mire că din 21 de milioane de locuitori, 3 milioane nu aveau o locuinţă, trăind prin păduri sau ca cerşetori prin oraşe.
Comparând cu ce avem acum, e clar că unii nu plătesc pentru că - prin diferite angajamente politice - au prea multe gratuităţi, iar alţii - forţaţi să plătească tot mai mult, văzând că statul prin ale sale măsuri nu le oferă posibilităţi de a-şi maximiza aptitudinile – aleg să emigreze, acolo unde câştigurile sunt mai bune.
Concluzia este că politicianul responsabil, din ce în ce mai greu de găsit însă, cunoaşte bine istoria şi încearcă să nu repete erorile pe care diferiţi conductori le-au făcut. Dacă s-ar uita mai cu atenţie, ar observa că mai mult de jumătate din căderile din politică au fost consecinţa directă a măririi impozitelor.
Iar atunci, poate că ar „jupui contribuabilul doar cu măsură” şi s-ar bucura să vadă că acesta are de ales între locuri de muncă, nu între a pleca din ţară şi evaziune fiscală. Pentru că locul de muncă este cel mai bun argument pentru vot, iar mărirea efectivă a salariului, superioară creşterii inflaţiei înseamnă realegere sigură.
Or, dacă ciolanul necesită contact continuu, nu ar fi mai bine să se impună o singură cotă maximală pentru orice impozit sau taxă, de 10%, iar toate celelalte să fie cel mult egale sau mai mici cu aceasta?
Dacă am studia istoria si economia, am afla că da – totul e să studiem sârguincios şi să nu voim să uităm ce am învăţat. Iar aceasta, nu pentru şcoală, ci pentru viaţa noastră, a altora şi a generaţiilor ce vin – învăţăm.
Se încarcă comentariile...
