Sibiu 1989 (II): „L-aţi atacat, acum apăraţi-vă!”

Rubrica de faţă găzduieşte astăzi partea a doua (nu şi ultima!) a mărturiei locotenent-colonelului (r) Victor Manfred Burtea despre masacrul de la Sibiu, din decembrie 1989.

Fost ofiţer de contraspionaj, Burtea a trăit, alături de zeci de colegi ai săi de la Miliţie-Securitate, două experienţe traumatizante. Prima: atacul bezmetic al militarilor comandaţi de locotenent-colonelul Aurel Dragomir asupra Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne (patru ore de foc continuu, pe 22 decembrie). A doua: cele 38 de zile petrecute, ca ostatic-terorist, în bazinul de înot al UM 01512. Mărturia lui Burtea a fost publicată în Revista „Vitralii" (nr. 5 / decembrie 2010).

"Căpitanul Dudoiu, amic cu Dragomir, a reuşit la un moment dat să ia legătura telefonic cu acesta. L-a rugat să trimită două TAB-uri în spatele clădirii Inspectoratului pentru a ne evacua, întrucât suntem împresuraţi şi ameninţaţi de numeroşii civili înarmaţi. Locotenent-colonelul Dragomir a refuzat orice ajutor, spunând: «Nu pot să vin, că voi trageţi în mine!» I s-a explicat că de la noi nu trage nimeni, că tot armamentul este încuiat etc. Inutil! Focul de arme se înteţea.

După eforturi disperate, căpitanul Dudoiu a reuşit să-l prindă la telefon pe generalul Victor Stănculescu, ministrul Apărării, şi l-a implorat să îi ordone locotenent-colonelului Dragomir să înceteze focul împotriva noastră şi să ne salveze. A precizat că suntem neînarmaţi şi că nu l-am atacat. Am urmărit discuţia cu sufletul la gură. Ce a urmat, însă, m-a stupefiat. După ce a încheiat convorbirea şi a pus receptorul în furcă, Dudoiu a exclamat: «Auzi ce zice Stănculescu? "E vina voastră! Voi l-aţi atacat. Acum apăraţi-vă!"». Replica aceasta a generalului constituie, în opinia mea, instigare la escaladarea conflictului.

Consider că aceste cuvinte au o însemnătate deosebită. În loc să dispună o măsură prin care să fie salvaţi câteva zeci de ofiţeri şi subofiţeri aflaţi în pericol de moarte, generalul Stănculescu îi îndemna pe aceştia să răspundă cu foc împotriva Armatei.
Pericolul pentru noi venea atât din bombardamentul de artilerie ordonat de Dragomir, cât şi din spate, din curtea interioară, unde un grup de huligani aduseseră o cisternă de benzină şi pregăteau furtunurile pe care să le introducă pe geam la demisol, unde ne aflam noi, pentru a ne arde de vii. Am ales rapid să murim mai degrabă de glonţ decât în flăcările stârnite de nişte bezmetici.

Aşa că am dislocat grilajul metalic exterior de la unul dintre geamurile care dădeau spre frontul clădirii, cel expus către UM 01512, dar care se afla totuşi într-o poziţie mai adăpostită. O scurtă privire asupra situaţiei din stradă arăta că în faţa intrării la Miliţia municipiului se aflau vreo 40-50 de «revoluţionari», care se refugiaseră în acel unghi mort, ferindu-se de gloanţele care nu conteneau să vină către sediul Securităţii dinspre UM 01512.

Băieţii plini de revoluţie observaseră însă manevra noastră cu geamul de la parter şi ne aşteptau, înarmaţi cu diferite obiecte contondente, pentru a ne aplica un tratament pe măsura statutului nostru de «terorişti». În aceste condiţii nu ne rămânea decât o singură variantă de scăpare: alergare de-a lungul clădirii Securităţii, în bătaia focului automat de vizavi, şi apoi încercarea de refugiere, prin laterala clădirii, spre blocurile de locuinţe.

Unii colegi au fost răniţi în cursul acestei tentative, dar eu am supravieţuit. Am fost ferit de gloanţe câtă vreme am fost «ţintă vie în mişcare», dar nu am fost ferit şi de cele ce aveau să urmeze. Dincolo de «zona de foc» aşteptau nerăbdători «revoluţionarii». Eram îmbrăcat în pantaloni, cămaşă şi o scurtă neagră de piele pe deasupra. Am fost oprit de un grup de cetăţeni înfierbântaţi care m-au percheziţionat şi, negăsind niciun act asupra mea, au fost câteva momente descumpăniţi. În acel moment, a apărut un alt «revoluţionar» care, fără a discuta, mi-a aplicat un pumn în ochiul stâng urlând: «Ăsta e securist! Să-l predăm la Armată!». În câteva secunde, ochiul mi s-a învineţit, nu mai vedeam nimic cu el. Patru «revoluţionari» m-au imobilizat şi m-au «condus» în curtea Inspectoratului, unde, la gardul din spate, erau adunaţi colegii mei, aduşi fie de elevii de la UM 01512, fie de «revoluţionari». În vreme ce eram târât către cordonul de militari care trebuiau să ne preia spre pază, un cetăţean mai «nervos», înarmat cu o rangă de fier, a urlat către tovarăşii săi: «Ţineţi-l bine, Hristosu' mamii lui de securist, să-l omor!». În faţa acestei ameninţări, m-am smuls din scurta de piele de care eram ţinut, abandonând-o în mâinile noilor ei proprietare, şi am alergat spre cordonul de militari, căutându-mi adăpost în spatele armelor lor automate. Rămăsesem în cămaşă şi pantaloni, dar eram în viaţă!"

Grigore Cartianu este director editoriaL "Adevărul"