La 31 de ani de la Revoluţia din  decembrie 1989. Când Poporul avea o Casă, dar trăia sub Cerul Liber

Ce vedeţi sunt nişte fotografii la fotografii. Din vremea când ziarele se năşteau din contactul cu mult plumb şi cu multă cerneală tipografică, când te murdăreai la propriu dacă le atingeai imediat după ce ieşiseră de sub tipar şi erai, fără îţi doreşti acest lucru, murdărit, uneori fără să fii conştient de acest lucru, şi pentru că participai la această operaţiune.

Înainte de 1989, cariera mea de ofiţer a fost în majoritatea acestei perioade de câţiva ani despre construcţii şi economia naţională.

Iar debutul meu de absolvent al Şcolii Militare de Infanterie s-a petrecut la un sector de construcţii de pe Şoseaua Alexandriei, unde este acum o unitate de jandarmi.

Era prin 198... toamna, un anotimp, poate, nu cel mai bun să porneşti la drum în viaţă.

Şi deşi nici şcoala militară nu fusese chiar ce trebuia să fie, munca în construcţii, chiar la debut de activitate în Bucureşti, a dus, parcă, în derizoriu toate speranţele de tânăr ofiţer.

De fapt, era şi o notă de plată pentru faptul că nu trecusem, în cererea de repartiţie, printre viitoarele garnizoane preferate, niciuna din cele care se presupunea că sunt pepiniere de viitori generali, Vânju Mare, Pleniţa sau Basarabi. Din a doua se ajunge chiar şi prim ministru interimar. Poate chiar şi...

Ca lucrurile să fie clare, prima misiune de ofiţer a fost una în consecinţă: şeful de stat major al unităţii, denumită civil ”Sectorul Militar de Construcţii numărul 1”,  mi-a arătat unde trebuie săpat, de către soldaţii mei, un şanţ lung de..., lat de.. cu adâncimea de ...

Asta cu vreo treizeci de minute înainte de terminarea programului.

La replica mea, probabil politicoasă, ca de la locotenent cu caş la gură, la locotenent-colonel aflat de mai multe cincinale în acest grad, asupra acestui detaliu, superiorul meu de atunci a găsit că e potrivit să se urce cu un bocanc pe pantoful meu cu găurele, de vară, deh, fante de construcţii, şi, în timp ce înşuruba din călcâi, să-mi şoptească aşa, delicat: ”Auzi, locotenente, uite-aşa îţi fac dacă te mai aud că îmi comentezi un ordin. E clar?”.

Ca luna plină, cum putea fi altfel?

Şi, astfel, primul gând cu care s-a încheiat prima zi de activitate în prima mea unitate ca ofiţer a fost cum să plec cât mai departe de acel loc.

Peste vreo doi ani am reuşit. Dar, când credeam că l-am apucat pe Moş Gerilă de picior, reuşind să ajung în presa militară, ghinion!

Şi acolo, la publicaţia aceea de format tabloid, adresată, în special, soldaţilor, elevilor, militarilor în termen şi subofiţerilor, erau nişte suplimente despre care aveam să aflu curând, care presupuneau, din nou, prezenţa şi documentarea pe şantiere, militare sau din economia naţională, dar şi la campaniile agricole periodice.

Nu degeaba se numea ”La Datorie”.

Adevărat, acum eram la ”gulerele albe”, trimis în teren de partidul de atunci (vă mai amintiţi numele lui?), care avea şi el o aripă tânără. Tot adevărat era şi faptul că aceste documentări te puneau în contact cu nişte realităţi crunte, care îţi aruncau pături groase peste bruma de credinţă în ”victoria finală” cu care fuseseşi inoculat încă de la prima deschidere de abecedar.

Aşa că, peste vreo patru ani, am plecat din nou, la o revistă de istorie militară. Dar asta e altă istorie.

Reîntoarcerea la perioada de dinainte de 89 nu e doar un exerciţiu de memorie, e mai mult ca şi cum ai revedea un film care nu ţi-a plăcut nici prima oară, dar l-ai văzut, a trecut, erai tânăr şi rezistent, dar care, acum, după mai mult de treizeci de ani, nu-ţi mai produce emoţie nici măcar la scenele în care ai fost distribuit. Doar un sentiment de deşertăciune.

Şi nici măcar rememorarea tinereţii nu mai ajută.

Dacă nu mă credeţi, să ne reamintim:

• la momentul în care am intrat în presa militară, începutul anului 1985, comandamentul care se ocupa de sectoarele militare de construcţii, avea în subordine aproximativ 30.000 de militari (sper să nu greşesc prea mult).

Era o armată destul de disciplinată, pentru standardele acelui timp şi ale celor care lucrau în acest domeniu, avea şi unităţi de reparaţii, de proiectare, propriile staţii de betoane, o linie proprie de pregătire a ofiţerilor de construcţii, a inginerilor de construcţii;

•  dincolo, în economia naţională cea civilă lucrau aproximativ 80.000 de militari. Cam câţi mai sunt astăzi, cu toţii, în armata română.

Disciplina era deja una civilă, adică dacă acei generali şi ofiţeri care erau detaşaţi în economia naţională ştiau să găsească spaţiu comun cu cei pe care îi comandau, lucrurile mergeau, dacă nu, nu.

Să explic. Spre deosebire de un ofiţer dintr-o unitate obişnuită, care avea la dispoziţie, pentru disciplinare, mai multe mijloace, inclusiv arestul, pentru cei de pe şantiere sau detaşaţi în campaniile agricole, nu era aproape nimic la îndemână, nici gard de unitate cu santinele, nici perspectiva instrucţiei de disciplinare, cum ziceam, aproape nimic.

Şi mai era şi diferenţa ”calitativă”. La unităţile obişnuite erau trimişi de la comisariate tinerii fără probleme, fără cazier. La construcţiile militare, media era de 25% cu cazier, iar la cele din economia naţională, această medie creştea şi mai mult.

Primul meu raport  de prânz de pe platoul unităţii, din primul meu serviciu ca ofiţer, a fost ca în filmele americane, cele în care locotenentul proaspăt apretat se prezintă în faţa trupei de derbedei, echipaţi care-cum, pentru că nu-i spusese nimeni că recruţii săi sunt borşul pe care nu-l vrea nimeni. Din cei vreo 250 de militari, din care câteva duzini erau mai în vârstă decât mine, cel puţin 60 se încadrau la în procentul acela de subsol.

Unul dintre ei, ”liderul”, mi-a arătat, mult mai subtil, dar la fel de evident, ce îmi demonstrase pe viu şi şeful de stat major. Ce aveam de făcut era să-i las în pacea lor.

Atunci am scăpat viu, vreau să spun cu onoarea cât de cât întreagă, dar cât timp am mai lucrat în acea unitate s-au întâmplat lucruri.

Am fost şi însoţitor de convoi mortuar, predând părinţilor din Gorj trupul închis între scânduri de lemn al unui militar ucis într-o bătaie de dormitor.

Am avut parte, ca spectator, alături de  alte câteva sute, şi de un proces public, un fel de tribunal militar al poporului organizat în sala de mese a unităţii pentru un delict, ceva grav, nu mai ştiu acum ce, comis de unul dintre militarii unităţii.

Am avut şi mici revolte pentru abuzuri ale unor şefi de prin şantierele mai depărtate de ochiul vigilent al comandamentului.

Am avut şi greve, opriri temporare ale lucrului, tot pe unele şantiere mai izolate.

Totul se rezolva sub covorul mare care ne acoperise pe toţi şi în care era permis aproape orice cu condiţia să nu transpire nimic deasupra.

Şi, cum spuneam, cei din construcţiile militare erau doar undeva la mijloc, comandamentul care gestiona unităţile din economia naţională având resurse mult mai mari de oameni cu probleme. Şi, în general, de probleme.

Aveam să lucrez, deci, câţiva ani la acea gazetă militară, care, în fiecare an, edita mai multe suplimente dedicate militarilor din economia naţională, celor participanţi la campaniile agricole. Mai era şi unul dedicat (ce cuvânt nedrept folosit!) celor care lucrau la canalul Dunăre – Marea Neagră şi, ulterior, la canalul Dunăre – Bucureşti.

Aşa am ajuns de câteva zeci de ori pe şantierele celor două mari ”căi navigabile”, de lângă Bucureşti şi de la Mare.

Aşa mi-am găsit unii din foştii colegi infanterişti în locuri precum Barajul de la Siriu, cariera de piatră de la Poeni, Alba, mina Lupeni din Valea Jiului.

Aşa am fost în locuri unde chiar şi apa era mai grea decât în alte părţi, viaductele mai lungi decât oriunde în ţară, iar Casa, a Poporului, şi numai a lui.  

Până când cineva şi-a adus aminte că, între timp, eram şi student la Facultatea de Istorie.

Am trecut recent prin colecţia prăfuită a acelui ziar, singura care mai există, păstrată de un fost coleg mai grijuliu cu propriul său trecut.

La acel moment, eu m-am gândit că aceste experienţe nu ar fi meritat salvate.

Nici acum nu sunt foarte sigur.

Dar e o istorie dramatică şi instructivă în aceste pagini. O altă istorie.