La 38 de ani

Ce mai înseamnă pentru un tânăr să aibă 38 de ani? Idealurile? Trecutul? Viitorul? Oamenii? Sau pur şi simplu clipa?

Azi împlinesc 38 de ani. Mi se par destul de puţini, deşi mulţi tineri deja mă exclud din cercurile lor, considerându-mă chiar moş.

Acum fix un an, scriam pe blogul meu despre afirmaţia lui Flaubert că “un suflet se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, aşa cum de departe judeci catedralele după înălţimea clopotniţelor” şi reluam atunci câteva dintre idealurile de tinereţe. Le-am abandonat pe toate, însă realizez acum că, dacă clopotniţa mea nu se vede de departe, odată ce te apropii de ea, e primitoare şi optimistă.

Ce nu regret?

Nu regret că trăiesc în România, o ţară ca oricare alta. Am experimentat sfârşitul unui comunism dictatorial, însă îndulcit de copilărie. Primii fiori erotici mi i-a produs sarafanul unei colege, iar primele erecţii romanul Fecunditate a lui Zola. Am crescut cu serialul Emmanuelle şi cu Dallas, cu muzica Madonnei şi a lui Michael Jackson (aşadar la curent cu occidentul), dar şi a Loredanei Groza şi Adrian Enescu, cu teatrul radiofonic.

Am prins studenţia bucureşteană în epoca de sărăcie a lui Iliescu şi a lui Constantinescu, armata în cea a lui Năstase. Tot în vremea lui Năstase am lucrat la Primăria lui Radu Mazăre şi am experimentat ce înseamnă un partid politic. La 30 de ani, m-am întors în Bucureşti şi am intrat în mediul privat de afaceri.

Şi m-am răsfăţat cu pasiunea vieţii mele, cititul. Pe care am împărtăşit-o şi celorlalţi, ori de câte ori am ştiut s-o fac. Dar mai ales am cunoscut oameni frumoşi, pe care am căutat să-i admir şi să-I ţin aproape. Sau măcar să-i ascult ca să-mi rămână ceva de la ei.  

Am învăţat că nu viaţa e rea şi urâtă, ci ochii celui care o vede aşa. Că nu-l poţi schimba pe celălalt, cid oar pe tine însuţi. Că nu oamenii sunt răi, ci aşa sunt oamenii, doar că eu nu i-am căutat mai asiduu pe cei buni. Că nu poţi schimba nimic, decât lucrurile pe care le faci nemijlocit, cu mâna ta.

De ce-mi pare rău?

Îmi pare rău de câteva lucruri, acelea ce ţin de câteva darurile pe care le-am primit prin naştere sau prin educaţie: talentul nativ la desen, moştenit de la tata, pe care l-am irosit nepunându-l la treabă; talentul muzical început pe la 7 ani, pe care l-am refuzat pentru că-mi mânca orele de joacă; talentul actoricesc de păpuşar pe care-l foloseam dând reprezentaţii gratuite de la balcon trecătorilor şi pe care l-am pierdut nici acum nu ştiu cum.

Ce-aş fi fost dacă n-aş fi fost ce sunt acum? Probabil un pictor, sau un instrumentist, sau un actor, sau un medic, sau chiar un jurist (conform pregătirii mele), dar nu mă voi întreba niciodată cum ar fi fost dacă. Meserii sunt multe, dar viaţa e numai una.

Şi vreu să dau dreptate butadei lui Jung, că viaţa mea încă n-a-nceput, ci că ea începe la 40 de ani, până atunci nu faci decât doar cercetare.

La mulţi ani şi pace tuturor!