La belle époque, finie...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trăim pe viu unul dintre acele momente în care istoria accelerează brusc. Toate datele vieţii noastre colective încep să se modifice, fără să avem convingerea că cineva le-ar mai putea ţine sub control.

Sigur, aflându-ne prea aproape de ochiul ciclonului, o vreme am putea crede că ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană nu e ceva atât de grav. Sau că cei care prevestesc tulburări majore şi chiar dispariţia civilizaţiei noastre occidentale sunt cuprinşi de atacuri de panică, poate din prea mare apetit pentru catastrofe.

Panica este iraţională, cel puţin la fel de iraţională ca reacţia maselor supuse celor mai banale metode de dezinformare şi de manipulare. Ele funcţionează totdeauna, chiar şi în mediile bine familiarizate cu exerciţiul democratic, dacă manipulatorii insistă. Iar manipularea opiniei publice a atins şi în Marele Regat Unit, cu această ocazie, dimensiuni impresionante. A funcţionat bine, a dat ocazia să răbufnească un vot negativ ce nu viza doar greoaia maşinărie a Comisiei de la Bruxelles, sau aroganţa dublată de ezitările ei. Şi nici măcar sensibila problemă a imigraţiei necontrolate, pe care Marea Britanie nu a cunscut-o şi nu o cunoaşte, nu putea să cântărească atât de greu în balanţa scrutinului. 

Pur şi simplu votul consemnează momentul în care o majoritate de alegători britanici identifică o turnantă majoră în sânul societăţii şi profită să-şi exprime neliniştea, amărăciunea, poate chiar disperarea, printr-un vot de protest. Instituţia care se numeşte Uniunea Europeană era doar din întâmplare în vizorul celor nemulţumiţi. Dar ea a devenit un bun paratrăznet ca să-şi descarce furia cei care de ani de zile nu-şi mai regăsesc veniturile de odionară, sau tinerii din noua generaţie, nemulţumiţi că trag mâţa de coadă prin posturi subalterne ce nu corespund pregătirii lor profesionale, sau cei din vârsta a treia, foarte sensibili la ideea că suveranitatea naţională  va fi suferit grav cedându-şi unele prerogative birocraţilor de la Bruxelles. Cert este că şi în Marea Britanie e resimţit acest ireversibil declin al claselor medii occidentale, care plătesc deja luxul globalizării economiilor. Marile structuri economice ies bine din dilemă, băncile nu pierd niciodată, City-ul londonez încă este cea mai mare piaţă financiară mondială − dar probabil va plăti scump acest moment − cu enorme tranzacţii în devize şi obligaţii de stat (chiar nefiind în zona euro) etc. Dar omul de rând, acest europrean pauperizat, debusolat, neliniştit, frustrtat, cu liberă circulaţie peste atâtea vechi frontiere care nu-i mai serveşte la mare lucru?

Toată lumea, în cam toate ţările întemeietoare ale vechiului proiect european, simte că s-a încheiat a noastră La belle époque, ce luase un formidabil avânt tocmai după prăbuşirea zidului berlinez. A durat două decenii şi un pic, cam cât a durat şi cealaltă, până în ajunul Primului Răboi Mondial! Şi se varsă, precum cealaltă, în mişcări populiste şi naţionaliste de toate felurile, cu reabilitarea subconştientă a mitului conducătorul carismatic, mâna forte, pumnul de fier care ar pune ordine. Şi tot ca atunci − iar comparaţia continuă nu de dragul simetriei, întrucât ştim că nu învăţăm nimic din istorie −, şi tot ca pe la începutul veacului trecut se consideră că o soluţie radicală ar restabili şi epoca de prosperitate relativ recentă, şi stabilitatea care ţinea, cât de cât, terorismul la distanţă, şi problemele şomajului, şi aspectele legate de identitatea naţională etc.

Dar omul politic „tradiţional“ nu mai poate să promită nimic, nici măcar menţinerea unor economii naţionale stagnante.

Ce să facă şi el, că doar ţine morţiş să se realeagă? Pune la mezat ieşirea ţării din UE, numai să mai câştige un mandat! Dă cu bâta într-un viespar, lipsit de curajul şi de onestitatea de a-şi recunoaşte limitele. E ceea ce a făcut acest Cameron, iar faptul că acum este ejectat de pe scena politică are zero importanţă. Totdeauna catastrofele găsesc un politruc gonflat de propria lui importanţă ca să delanseşeze câte un proces ireversibil, cu enorme consecinţe pentru ceilalţi.

E limpede că votul pentru abandonarea acestui ambiţios proiect continental este apelul din subconştientul britanicilor la o soluţie radicală. Putem să îl regretăm sau nu, oricum nu ştim ce urmează să i se întâmple întregii Europe.

Ieşirea britanicilor din proiect a devenit deja subiect de disensiuni chiar în sânul socieţării Regatului Unit, şi nu se ştie cât va mai rezista această „unitate“. Ca să nu mai vorbim de faptul că în restul Uniunii Europene stupoarea este expresia care încă nu ni s-a şters de pe feţe. Oare atât de puţin conta pentru britanici proiectul comun?

Oare merită să mai continuăm? Oare e bine să ne întoarcem la vechile organizaţii statale naţionale, să revenim la textele sângeroase şi naţionaliste ale imnurilor noastre, să încheiem din nou alianţe şi să organizăm trădări din cele cu care duhnesc manualele noastre de istorie? Toate curentele extremiste şi antieuropene numai asta aşteaptă. Şi au, de acum înainte, mult mai multe şanse să câştige importante alegeri naţionale, mai cu seamă fiindcă nu avem răspunsuri clare la cele două principale întrebări: de ce s-a ajuns cu atâta dezinvoltură la anularea unui proiect colectiv care, cel puţin pentru Europa, devenise singurul proiect viabil şi ambiţios după prăbuşirea comunismului? Şi cu ce energii am putea reface „podul de piatră“, mai trainic şi mai frumos, undeva pe râu mai în jos − acest pod  care încă nu s-a prăbuşit, dar a cărui imensă fisură îşi deschide breşa pentru toate viiturile posibile. Între timp, strategii din tot felul de cancelarii imaginează reconfigurarea echilibrelor de forţă, a zonelor de interese şi de influenţă, trăgând şi mai tare de firul care destramă puloverul. Vor ştii ezitanţii şi nu tocmai bravii noşti lideri europeni să facă măcar un nod? Există promisiuni, se anunţă noi ambiţii, unii dintre ei ar putea să scape de inhibiţii să propună măsurile urgente, eficiente, care ar putea relansa ambiţia colectivă. Dacă avem puţin noroc, mergem mai departe. Dar nu cu instincte iraţionale, nu cu aceeaşi furie distructivă care este partea obscură a inteligenţei noastre colective...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite