La cules de pistrui

În stânga, un câmp de lavandă. În dreapta, un câmp de maci. Le desparte o cărăruie subţire pe care vine o fată. În mâna dreaptă ţine un mănunchi de lavandă. În mâna stângă, unul de maci. Şi mai ţine ceva în tot acest timp: cele două câmpuri în echilibru!

Mersul ei drept, uşor unduit, împiedică macii să aprindă lanul de levănţică, după cum tot el face ca albastrul lavandei să nu se reverse peste roşul lanului de maci şi să-l stingă.

Doamne, cât de bine poate să-i stea verii cu această fată răsărită ca o lumină, când roşie, când albastră, în mijlocul câmpului!

Mă gândeam  să culeg câţiva maci şi poate şi câteva fire de levănţică, dar am văzut-o pe ea şi-am aşteptat. Am aşteptat-o, mai precis. Venea  către  mine, nu la mine. Îi era sete, căci imediat ce-a ajuns la şosea, a pus lavanda şi macii jos, pe marginea drumului, şi a pornit spre fântâna din apropiere.

A băut direct din ciutură, fără să-mi arunce o privire. Nu mi-a trebuit mult să dau cu ochii de ei. De pistruii ce-i împestriţau goliciunea umerilor. Dar nu erau numai acolo. Se găseau peste tot cu nemiluita. Dădeau înconjor buzelor pe care se mutase parcă toată roşeaţa câmpului de maci din depărtare. Celălalt câmp, de levănţică, nu stătuse nici el nici degeaba, năpădindu-i cu floarea lui albastră ochii.

Pistruii veneau până în marginea ochilor. Unii o luau în sus, spre frunte. Dar cei mai mulţi o porniseră la vale, acoperindu-i gâtul şi îndeosebi sânii, ce distonau armonios cu vasta îngrămădire de câmpuri din preajmă. În alte împrejurări,  ar fi putut să pară supărătoare trufia lor, dar nu atunci şi acolo! Chiar ei, pistruii le scoteau în evidenţă această trufie, având grijă s-o şi îndulcească, totodată.

La mijlocul sânilor, o cărăruie îngustă, pe care am simţit dintr-odată nevoia să mă avânt. Nu ştiam unde puteam să ajung, însă tocmai asta îmi plăcea cel mai mult. Mi se năzărise că nu mai rămăsese nimic în ciutură şi secase şi fântâna. Singurii stropi de apă de pe câmpul acela, poate chiar de pe lume, se găseau pe buzele ei. Şi mi se făcuse atât de sete cum nu cred să-i mai fi fost cândva vreunui om de pe pământ. Uitasem şi de maci, şi de levănţică. Aş fi vrut să culeg un bucheţel de pistrui. Doar atât să le fi spus degetelor de la mâini: Duceţi-vă! Iar gurii să-i fi zis: Apropie-te! Îndrăzneşte!

N-am fost însă în stare să fac nimic din toate acestea. Mi-a fost ruşine. Poate chiar frică. Ruşine de îndrăzneala singurătăţii mele de om aproape bătrân. Şi poate şi de privirea chiorâşă a înserării ce începuse să cobore pe câmp.

Ea a continuat să nu-mi arunce nicio privire. Sânii ei, în schimb, mi-au zâmbit la plecare. Măcar un pistrui  să fi luat, unul singur, din marginea cărăruiei  dintre cele două coline!  Dar dacă de pistruiul acela depindea tot echilibrul verii şi al câmpului? Ar fi însemnat ca macii si levănţica să se stingă brusc, iar fata ce tocmai plecase să nu mai găsească niciodată drumul spre casă. De asta mi-a fost cel mai frică, atât de frică  încât s-a auzit osia pământului scârţâind, şi-o pasăruică verzuie a ţâşnit din gândurile mele spre stele.

P.S. Dedic rândurile de mai sus celor patru prieteni, Dinu, Viviana, Doina şi Viorel, alături de care am străbătut,  la începutul acestei veri, câmpurile de levănţică din sudul Franţei.