La DNA cu morunul, bufniţa şi ursul

Morunul.  “Bună ziua, poftiţi, avem toate bunătăţile din peşte”, ne invită şefa de sală într-unul din cele mai mari restaurante tulcene. Eram cu un amic, jurnalist de investigaţie, şi cercetam pentru WWF piaţa neagră a caviarului şi a braconării sturionului in Dunăre.

Ne facuserăm nişte strategii şi modele de interogare, urma să pretindem că suntem doi investitori ardeleni care vor să îşi deschidă un restaurant la Alba Iulia, tot scenariul pregătit. Urma să constatăm că rolurile astea nu vor fi avut niciun sens. Chelneriţa şefă ne recomanda borşul de peşte, o ştiucă extraordinară, file de şalău, somn la grătar...

„Caviar aveţi?”, o întrerup cam nepoliticos.

„Avem, sigur, de morun, şi sunt icre negre adevărate d-aci din Deltă”, ne surprinde doamna. Răspund că nu se poate, de şase ani e complet interzis să pescuieşti sturioni, sunt peşti vechi şi pe cale de dispariţie, legea e clară. „Acuma ce să vă zic, da domnu’, sunt braconate, dar e calitate, icre negre adevărate nu porcării de la Metro”. Eram buimăciţi; foarte deferentă doamna chelneriţă ne oferea detalii despre sursa caviarului şi a sturionului braconat. Dacă eram oamenii legii puteam merge până la sursa braconajului. Dar impunitatea era inclusă în meniul restaurantului.

„Sau sunteţi ceva ecologişti?”, ne întrebă amuzată chelneriţa.

Buha

În urmă cu mai bine de un deceniu, în plină şi scelerată campanie guvernamentală a guvernlui Năstase de nenorocire a stejarilor de pe platoul Breite de la Sighisoara, mă aciuasem împreună cu un grup de ziarişti americani la o mare pensiune a unui întreprinzător din zona Bistriţei. Mândru de realizările sale antreprenoriale şi de propăşirea internaţională a legendei contelui Dracula, patronul, printre altele şi un vânător pasionat, mă invită să-i vizitez salonul, punctul forte al hanului său. Pe pereti şi pe podele, într-o combinaţie de oroare şi kitsch, era exhibat măcelul: blănuri de urs şi vulpe, capete de cerb, mistreţi transformaţi în preşuri şi multe păsari împăiate.

Patronul ne trage (“pe noi, bărbaţii”) către unul dintre trofeele de care era, se pare, cel mai mândru şi mă întreabă ritos, scrutându-mă ca un pedagog: "Ştii ce-i asta?". "O bufniţă", zic nehotărât. "Da, dar nu e o bufniţă oarecare, ci bufniţă albă, o raritate, tare scumpă la vedere,” explică gazda. “Eu am împuşcat-o! Eu am împuşcat-o! Eu am împuşcat-o!”, repeta falnic vânătorul căutând parcă un ritm pentru Karl Maria von Weber. Apoi cu o figură de conţopist şmecher îmi spune cu voce scăzută, afişând rânjetul Bestiei: “he he, e protejată de lege…”. În momentul acela voiam să-l vad condamnat la o pedeapsă prometeică: îl vedeam legat de o stâncă în pasul Bârgăului, iar bufniţe albe să-i mănânce ficaţii în eternitate.

“Hai bă, ce dreacu, doară nu sunteţi cu ecologia!”, ma bătu bărbăteşte pe spate dom’ patron.

Ursul

“Ia uite-o cum sfârâie, biruieşte-o şi-o să fii puternic ca el”, zicea forestierul, iar ortacii îngânau afirmativ în timp ce înghiţeau dumicate mari din carnea ursului. Trebuie să fi plătit ceva pentru vânarea marelui carnivor, gândeam cu voce tare, extragerea unui urs se plăteşte cu vreo 20 de salarii medii pe economie.

Nu, nu înţelegeam nimic, ursul era braconat, iar braconajul e o chestie absolut firească, ba chiar legitimă. În sumar, mesajul vânătorului amator era că aceste carnivore mari sunt periculoase pentru stâni şi e o reacţie normal să îi aperi preventiv pe fraţii tăi păstori. Deşi ursul nu fusese ucis într-o zonă cu multe stâne, defensiva pastoralistă s-a transformat în machismo. “Uite de-aia! Ursul moare pentru că aşa vreau eu şi aşa trebuie!”

“V-aţi găsit voi ecologiştii…”

Ceea ce şochează în cazurile de mai sus nu este doar încălcarea brutală a legii şi faptul că asta se face sistematic, ci virtutea pe care o emană făptuitorii. Dincolo de impunitatea macho-vânătorească, ei găsesc întotdeauna argumente foarte puternice care transformă crimele evidente în fapte virtuoase. Ele sunt în acord cu tradiţia, cu nişte ideologii, cu obligaţia de a proteja ori servi comunitatea, cu piaţa liberă (de-a dreptul libertină), însă cad în cras dezacord cu legea. Şi aproape întotdeauna instituţiile statului participă prin pasivitate dacă nu chiar în coautorat. E numită cangrena societăţii, însă corupţia distruge şi ecosisteme: ucide animale, rade pădurile, seacă râurile, împute aerul, infectează apele, iar, consecutiv, îţi scurtează viaţa, îţi aduce viitura în casă, îţi îmbolnăveşte copilul, îţi pune otravă în mâncare.

Exult la gândul că DNA se va “înverzi”, adică atunci când mulţi din autorităţile însărcinate cu protecţia mediului vor avea soarta celebrilor oameni de fotbal.

În ce priveşte dreptul material avem tot ce ne trebuie. În toamna anului 2008 a intrat în vigoare o directivă privind protecţia mediului prin sancţiuni penale. Din 2011 directiva este transpusă în dreptul naţional*. Ea cere să aplice măsuri de natură penală pentru a sancţiona orice acte, în cazul în care îndeplinesc condiţiile infracţiunii (intenţie, reglementare penală şi vinovăţie) sau care conţin neglijenţa gravă care ar putea provoca decesul său vătămarea gravă a unei persoane ori daune semnificative privind calitatea aerului, a solurilor, a rocii, a apelor sau a vieţii animalelor şi a plantelor. Cât despre “ăia cu ecologia”, anchetatorii se pot bizui pe ei, au multe informaţii.

* Legea 101/2011 pentru prevenirea si sanctionarea unor fapte privind degradarea mediului, republicată 2014