La ce ne-a folosit libertatea

Noul ministru al Educaţiei, un caz fără speranţă

Ne e teamă să tragem concluziile. Dar ştim din istorie că o lume inaptă să-şi producă elita conducătoare se îndreaptă vertiginos către pierderea libertăţilor politice.

Ca şi cum nu ar fi fost destul, noul ministru al Educaţiei a făcut şi câteva comentarii despre plagiat pe care îl consideră un subiect de importanţă minoră: ”Nici legea după care ar trebui să îi condamnăm nu este chiar perfectă, nu prevede legea că trebuie ghilimele la un text pe care îl preluăm, sau citarea imediată după el, deşi azi cercetătorii noştri aşa fac. Nici eu nu am învăţat în facultate să fac în acest mod, citarea era la final, dar nu să o faci imediat lângă text”.

Nu mai e nicio îndoială că rectorul de la Suceava este un caz fără speranţă. Gândirea lui e viciată complet şi am putea spune că se află literalmente sub orice critică, întrucât critica oricât de aspră pretinde încă existenţa unor repere comune. Dar cu noul ministru al Educaţiei nu poate exista dialog de vreme ce el nu înţelege ce înseamnă să-ţi aduci o contribţie proprie într-un domeniu intelectual şi ce înseamnă a-ţi însuşi contribuţia altuia.

Poate că a fost bine că am putut auzi un asemenea comentariu, căci am înţeles mai bine de ce plagiatul nu provocă, îndeobşte, în România niciun cutremur moral şi de ce acuzaţiile de plagiat par multora invenţia oprimantă a unor pedanţi răuvoitori. Şi din păcate instrumentalizarea politică a cazurilor de plagiat (tratate strident cu dublă măsura) nu a făcut decât să sporească bănuiala multora (din categoria largă a lui Valentin Popa) că acuzaţiile ar fi simple pretexte. Numai aşa se poate explica de ce un rector, tocmai un rector şi nu un student prea leneş, a ajuns să minimalizeze furtul intelectual, ba chiar să-l reabiliteze. Căci din ceea ce spune ministrul se înţelege că ghilimelele, ca semn al citatului, sunt o simplă convenţie juridică interpretată uneori prea literal.

Problema este prin urmare greu de abordat, deoarece noul ministru dă impresia că pur şi simplu nu înţelege despre ce este vorba. Un om rutinat, plin de astuţii, un plagiator abil nu ar fi vorbit la fel căci ar fi ştiut că se autodemască. Noul ministru pare însă de-a dreptul candid şi în consecinţă sub orice critică, inabordabil şi intangibil. Singura cale de a trata cu el este demiterea politicoasă.

Dacă s-a ajuns însă până aici înseamnă că toate reperele selecţiei politice au fost dereglate. El e doar un ministru cu mandat trecător, dar dacă o întreagă colectivitate umană (nu doar PSD, ci şi 40 de rectori din 59) l-a ales în deplină libertate şi îl şi susţine împotriva tuturor contestaţiilor înseamnă că libertatea nu îi este prielnică. Dacă liberi fiind, oamenii aleg atât de rău, începi să te întrebi dacă nu cumva sunt imaturi, inapţi pentru libertate, incapabili să asume laolaltă cu gestul neîngrădit şi responsabilitatea corelativă.

În 1990, politica românească abia ieşise dintr-un regim de dictatură comunistă şi testa o formă de gorbaciovism care nu-şi camufla bine asperităţile, dar miniştrii de atunci erau cu toţii figuri respectabile, dacă nu chiar remarcabile, aşa cum fusese Mihai Şora tocmai la ministerul la care activează azi Valentin Popa. Adică regimul Iliescu era capabil să numească la Învăţământ un om cu un real prestigiu intelectual, un om de formaţie europeană, în vreme ce viaţa democratică de astăzi ne scufundă în subsolurile unei realităţi în care toate criteriile intelectuale au fost abolite. Libertatea a funcţionat prost şi bilanţul ei este catastrofal.

Căci dacă ar fi să descriem ce s-a întâmplat, am spune că libertatea a fost folosită nu pentru a elibera ambiţiile şi a organiza competiţia între oameni dornici de excelenţă, ci pentru a elimina toate constrângerile şi criteriile de performanţă. Libertatea a fost folosită pentru a distruge cadrele constrângătoare ale disciplinei şi pentru a le înlocui cu un simulacru. Plagiatul nu este ceva accidental, aşa cum susţine ministrul Popa, ci consecinţa necesară a unei societăţi în care libertatea s-a confundat cu delăsarea şi abandonul.

Ne e teamă să tragem concluziile. Dar ştim din istorie că o asemenea lume se îndreaptă vertiginos către contrariul a ceea ce aşteaptă şi anume către pierderea tuturor libertăţilor politice. Căci o societate care nu mai e capabilă, prin fermitatea unei şcoli selective şi performante, să-şi producă propria elită conducătoare, va sucomba sub tutelă.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle