Lăsaţi bătrânii să vină la Mine! Seniorii şi infecţia cu noul coronavirus (COVID-19)

Dacă Iisus din Nazaret  ar fi ajuns la senectute, dacă ar  fi purtat  în spatele lui de Dumnezeu senior rucsacul crononilor, pietrificaţi în decenii aspre şi triste, şi-ar fi nuanţat cu siguranţă, dacă nu cumva şi-ar fi schimbat celebra replică din tinereţe: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” în „Lăsaţi bătrânii să vină la Mine!”

Scriam undeva într-un roman, exagerând desigur, că „tinereţea este andropauza spiritului!” Este însă evident că omul devine mai lucid, mai înţelept, abia după ce scapă de sub tirania hormonilor. Abia el, bătrânul, în calitate de trup călit, afumat la hornul fiinţei e în măsură să spună ceva despre ecuaţia vieţii, a lumii şi a morţii. Prin urmare astfel de exemplare ale speciei umane ar trebui ajutate, ocrotite, nu neglijate sau, mai grav, dispreţuite pentru că generează cheltuieli şi nu produc nici un profit.

Imaginea unui bătrân neputincios care te priveşte în ochi, cerându-ţi disperat ajutorul, frânge inima oricărei fiinţe apte psihiatric şi psihologic.Astfel de sentimente ne-au încercat pe toţi în ultimele luni, când vedeam în acele videoclipuri din China, cum cădeau în stradă ca soldaţii în timp de război, trupurile chinuite, neajutorate, imunodeprimate, ale unor sexa-, septua-, octo- şi nonagenari, secerate, de alicele invizibile şi inaudibile ale noului tip de coronavirus.

De fapt, acest virus vizează mai întâi bătrânii, ei fiind cei din linia întâi. Marea problemă însă este că după mai multe expuneri la acest virus, chiar şi tinerii vor deveni bătrâni, se înţelege, imunologic.

Un lucru este clar pentru orice om onest şi informat medical: COVID 19 este cel mai perfid agent patogen cu care s-a confruntat omenirea după epidemiile de ciumă (cauzate de bacteria Yersinia pestis) din perioada medievală şi după epidemia de gripă spaniolă din 1918. Prin urmare, acest nou tip de Coronavirus este mult mai grav decât virusul Ebola şi decât virusul HIV care induce SIDA, tocmai datorită modalităţilor facile de transmitere.

De altfel, acest lucru este recunoscut de majoritatea epidemiologilor şi a virusologilor obiectivi. Unul dintre aceştia este Dr. Richard Hatchett, Chief Executive officer of CEPI – Coalition for Epidemic Preparedness Innovations.

E adevărat, rata de mortalitate a virusului SARS şi a virusului MERS a fost mai mare, de 10% şi respectiv de 35%, a virusului Ebola de 80% însă datorită modalităţilor de transmitere, a combinaţiei infecţiilor, a insuficienţei respiratorii, cardiace şi renale pe care le induce, a răspândirii în scurt timp pe trei continente, noul coronavirus devine o ameninţare la adresa sănătăţii globale mult mai mare decăt entităţile virale cu care s-a confruntat în trecut omenirea.

E adevărat, în timpul infecţiei cu acest virus, organismul secretă anticorpi neutralizanţi care elimină infecţia,la tineri şi la persoanele cu un status imunitar robust, dar după pasajul virusului prin organism, se pare că nu beneficiem de suficienţi anticorpi protectori, că avem de-a face cu un soi de amnezie imunitară. În mod normal, după contactul organismului cu orice fel de agent patogen, există un răspuns imun secundar (de memorie), fie el de scurtă sau de lungă durată, adică până la sfârşitul vieţii, realizat de cooperarea diverselor tipuri de celule de memorie, graţie căruia, atunci când organismul vine din nou în contact cu respectivul agent patogen, acesta este recunoscut şi eliminat.

Lipsind acest răspuns imunitar secundar (o parte dintre pacienţii vindecaţi au avut rezultate pozitive la testările ulterioare), orice reinfectare se produce pe un teren nou, practic, nu mai este recunoscut fostul duşman. Organismul deja slăbit, cu imunitatea scăzută, cu funcţia cardiacă, respiratorie şi renală profund afectate de la prima confruntare cu virusul, încet încet cedează.Cu alte cuvinte, acest virus nu pune probleme majore la prima infecţie, mai ales la tineri, ci la următoarele două, trei infectări care pentru pacienţii mai în vârstă pot fi fatale, din cauza insuficienţei cardiace şi respiratorii. Acest lucru este surprins în postările video de pe internet care arată cum oameni din China cad brusc în stradă şi mor din cauza atacului de cord, ţesutul cardiac fiind slăbit de infecţie sau de medicamente antivirale administrate împotriva Covid -19.În Italia, de asemenea, un mic procent dintre oamenii mai în vârstă, care au dezvoltat complicaţii, au decedat din cauza insuficienţei cardiace şi respiratorii.

Există desigur şi varianta ca din cauza noutăţii acestui virus, să nu fie încă disponibile suficiente date despre patogenia lui. Aşa zisele reinfectări pot fi de fapt forme de pozitivitate persistentă. Nici testările nu sunt totdeauna concludente în sensul că pot fi şi rezultate fals negative, e adevărat puţine, în ciuda prezenţei infecţiei.

Mutaţiile în genomul unor virusuri, variaţiile antigenice prin trecerea de la o gazdă animală la om, datorată consumului de carne de liliac, şarpe, pangolin etc. sunt posibile şi pe cale naturală însă astfel de transformări pot fi operate şi prin ingineria genetică.Cei mai mulţi dintre specialişti însă sunt de părere că în cazul noului coronavirus avem de-a face cu o mutaţie exclusiv naturală.

Pe de altă parte, nu rezolvăm nimic dacă ne întrebăm de unde provine virusul : de la şerpi, lilieci, pangolini, din laboratoare, de la chinezi, de la ruşi sau de la americani etc. Astfel de întrebări, nelinişti, dileme conspiraţioniste nu fac decât să ne inducă stări de stres şi să ne scadă imunitatea. Suntem asemenea omului ţintit de o săgetă otrăvită, din pilda lui Buddha. În Majjhyma Nikaya, sutta 63, se spune că un călugăr budist pe nume Malunkyaputta, neînţelegând unele afirmaţii contradictorii ale lui Buddha legate de finitatea şi infinitatea universului, de natura eternă sau limitată a lumii sau de identitatea sau nonidentitatea dintre suflet şi trup, se înfăţişează înaintea Învăţătorului. Buddha îi oferă următorul răspuns: „Este ca şi cum un om ar fi fost rănit de o săgeată otrăvită şi, în timp ce prietenii şi familia s-ar grăbi să-i aducă un doctor, acest om ar spune: «nu voi lăsa să mi se smulgă această săgeată înainte de a şti dacă cel care m-a rănit este un războinic, este un brahman, un vaisya sau un sudra...Care îi este numele şi cărui clan îi aparţine... Dacă este de statură înaltă, mijlocie sau scundă... Dacă este negru, brun sau galben»”.

Buddha îi învăţa pe ucenici cum să scoată săgeata înainte de a muri.S-ar putea ca soluţia lui să funcţioneze şi în vremea Coronavirusului.

Datorită multiplelor modalităţi de transmitere a noului tip de coronavirus, aerogenă (tuse, strănut), fluide (sânge, materii fecale, urină, salivă, spermă), atingerea suprafeţelor contaminate, clanţe de uşi,bani, barele mijloacelor de transport în comun etc, protecţia totală este aproape imposibil de realizat.Omul duce mâna la gură, la nas, adesea din instinct, de cel puţin 90 de ori pe zi.Din acest motiv, e de asteptat ca numărul de cazuri să crească exponenţial şi în România,în săptămânile care vor urma.

Iniţialele măsuri luate de Patriarhia Ortodoxă Română pentru prevenirea transmiterii infecţiei cu noul tip de coronavirus, legate de prezenţa la Biserică, de sărutarea icoanelor şi de practica împărtăşirii cu aceeaşi linguriţă ar fi fost cât se poate de necesare, fie şi pentru cei cu credinţa mai slabă, aşa cum îndemna Apostolul Pavel în Epistola către Romani 14:13: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală”. Nu e vorba de „relativizarea Sfintelor Taine” aşa cum se grăbesc unii fundamentalişti să catalogheze gestul patriarhului, ci de o măsură necesară, de bun simţ, de o minimă grijă pentru sănătatea credincioşilor. Patriarhul Daniel este un om inteligent, cult, şcolit în Universităţile occidentale, deschis la minte, conştient de distincţia dintre realitatea sacramentală, euharistică şi logica măsurilor de igienă. Dacă a renunţat la acele măsuri a făcut-o desigur la insistenţa unor teologi şi episcopi opaci la ştiinţă şi la realitatea epidemiologică actuală, pentru care aceste precauţii, cât se poate de normale şi civilizate, ar fi dus la destabilizarea autorităţii Bisericii Ortodoxe. Dimpotrivă, după valurile de îmbolnăviri care vor urma, prin menţinerea acelor practici potential infectante, Biserica va ieşi mult mai şifonată din această poveste. Dovada că virusul se transmite şi în biserici, că nu se sperie de lumânări, predici şi cântări, e recentul scandal din Coreea de Sud, unde focarul s-a extins datorită adunărilor din locaşurile de cult.

Înainte de a face o scurtă analiză medicală şi teologică a practicii împărtăşirii credincioşilor cu aceeaşi linguriţă, pentru a scuti fundamentaliştii creştini de comentarii inutile şi aberante, ţin să le spun că nu sunt ateu, nici duşman al Bisericii. Dimpotrivă, identitar, religios, cultural, sunt creştin ortodox. E adevărat, un creştin cu foarte multe întrebări, ca de altfel orice intelectual sincer şi onest. Mai mult, în calitate de profesor de filosofie creştină şi de Limbi clasice în învăţământul teologic liceal şi universitar ortodox, de aproape 30 de ani, doresc sincer binele Bisericii majoritare, închistate adesea în mentalităţi medievale, de care oamenii informaţi încep să se îndepărteze.Preocupările mele filosofice, antropologice, literare, teologice, artistice, ştiinţifice(inclusiv medicale ) de inter-, pluri- şi transdisciplinaritate, dar în primul rând conştiinţa mă obligă să pun public această problemă, după ce am încercat, fără succes, să o pun în interiorul forurilor ecleziale. E vorba evident de o opinie. de o atitudine personală. Menţionez că sunt simplu membru al Bisericii, nu sunt preot, nu am nicio funcţie administrativă în cler.

Nu trebuie să fii medic infecţionist, epidemiolog, virusolog, bacteriolog ca să realizezi că practica împărtăşirii a sute de oameni cu aceeaşi linguriţă e un lucru total neigienic.Biserica, asemenea Spitalelor, trebuie sa ofere oamenilor sănătate spirituală şi trupească, nu boli.Da, aşa cum auziţi, nu numai spitalele pot transmite boli, ci şi Bisericile pentru că şi ele sunt spitale spirituale, unde vin bolnavi cu diverse boli infecţioase şi lasă astfel de agenţi patogeni pe obiectele de cult, icoane, cruci, linguriţă sau pe dispozitivele de sticlă în care sunt închise moaştele. Numai că din aceste locaţii nu s-au luat probe de laborator, mergând pe ideea radical greşită că aici agenţii patogeni nu există sau dacă totuşi există sunt inofensivi.

Teologul catolic Nicolae Brânzeu a publicat în 1936, la Lugoj, un Tratat de hodigetică (Păstorul şi turma) în care vorbea de situaţiile speciale de acordare a asistenţei religioase, precum bolnavii internaţi în secţiile de boli contagioase etc. Personal, consider că e nevoie de astfel de abordări în contextul practicii împărtăşirii credincioşilor cu aceeaşi linguriţă, obiect la care autorităţile eclesiale se încăpăţânează să nu renunţe, deşi a fost introdus în secolul VIII-IX al erei creştine în practica împărtăşaniei. Sunt foarte mulţi oameni care au contactat virusuri hepatice, herpetice, bacterii, spirocheta palidum, streptococi etc. prin intermediul linguriţei nesterilizate. Acest lucru nu acuză statutul de taină a Euharistiei, nu îi neagă realitatea de jertfă supremă, nesângeroasă, însă trebuie să recunoaştem că nu avem dreptul să administrăm oamenilor spre mâncare, trupul lui Dumnezeu, în mod neigienic, mai ales acum în secolul XXI.Oamenii vin la Biserică să îl ia pe Hristos curat, nu amestecat cu salivă, secreţii, bacterii, viruşi şi fungi de la zeci de persoane. Nu mai suntem în Evul Mediu!Trebuie găsită o metodă elegantă, salubră, igienică de administrare a Sfintei Euharistii. Sunt oameni infectaţi cu tot felul de agenţi patogeni, bacterii, virusuri, micoze etc, care se regăsesc şi în secreţia bucală. Să nu mai vorbim de faptul că există sute de afecţiuni ale cavităţii bucale, excoriaţii, leziuni date de infecţii, de aparate dentare deficitare, abcese dentare, paradontoze, stomatite, ulceraţii etc., după cum există printre cei care se împărtăşesc oameni infectaţi cu toată gama de virusuri hepatice, sifilis, HIV, virusuri herpetice etc.

Practic, saliva lor nu este una curată, ci avem de-a face cu un cocteil infecţios, cu un lichid sanguinolent care ajunge în potir şi se colportează de la un pacient/penitent la altul, prin intermediul linguriţei. Când e vorba de astfel de temeri, sesizări din partea credincioşilor sau a medicilor, Biserica argumentează faptul că Sfânta Taină a Euharistiei anihilează, ucide agenţii patogeni, că potirul şi linguriţa sunt de argint etc. Acestea sunt lucruri aproximative. E adevarat, Sfanta Euharistie, e trupul lui Iisus Hristos. Avem aici de-a face cu un palier de realitate sacră, mistică prin care credincioşii îl primesc pe Hristos în mod real sub forma pâinii şi a vinului. Dincolo de realitatea hristică, divină a Sfintei Euharistiei, indiferent ce logică spirituală, mistică, pnevmatologică, sacramentală, transcendentală, arhetipologică am invoca, nu putem face absracţie, de aceste elemente fizice care se supun legilor naturii prin faptul că pot mucegăi, de pildă, sau se supun normelor chimice ale metabolismului uman. Chiar şi profesorii de teologie, în Tratatele de Liturgică, de Dogmatică sau în Liturghiere, avertizează preoţii asupra unor situaţii excepţionale legate de faptul că partea văzută a acestor elemente euharistice ar putea suferi anumite degradări, alterări.

E adevărat, Sfânta Euharistie te poate vindeca, te poate învia, dar statutul ei de trup al lui Hristos, de hrană divină nu anulează grija noastră faţă de metodele prin care o administrăm. Dumnezeu a dat minte omului să descopere microscopul optic şi electronic, să izoleze, să identifice, să vizualizeze entităţile patogene, să le deceleze prin metode de laborator sofisticate. Prin urmare, nu trebuie sa murdărim, să amestecăm cu microbi această hrană spirituală. Dacă ar pune cineva, cuie, spini, pioneze în linguriţă, fireste ne-ar sta în gât, chiar dacă le-am înghiţi cu tot cu conţinutul euharistic. Ei bine, şi natura a pus în secreţiile oamenilor, astfel de spini, de microorganisme patogene invizibile cu ochiul liber, pe care trebuie sa le evităm. După o asemenea logică stupidă care afirmă că dacă e sfânt conţinutul, nimic nu mă poate afecta, ar însemna că dacă te loveşti cu capul de masa altarului, sau de colţul unei cruci, să nu faci cucui!

Unele Tratate de Pastorală mai vechi, cum este cazul manualului lui Brânzeu pe care tocmai l-am citat, îndemnau preoţii ca în timpul epidemiilor de tifos exantematic, de holeră, de ciumă, de dizenterie, scarlatină etc., când acordă asistenţă religioasă bolnavului „de morb infecţios”, să aibă obiecte de cult special folosite pentru acest scop, respectiv cruce, Molitfelnic, epitrahil, sfeşnic, iar atunci când împărtăşeşte astfel de suferinzi să aprindă pe masă o lumânare şi după folosirea linguriţei să o treacă de trei ori prin flacără.

Istoria relatează cazul unui împărat care a murit imediat după primirea împărtăşaniei pentru că împărăteasa l-a îndemnat pe preot să pună în potir, peste Sfântul Trup şi Sânge, otravă. Ca o dovadă că Sfânta Euharistie se supune şi legilor fizice şi chimice, e suficient să ne gândim la acei preoţi care după ce slujesc Sfânta Liturghie, turnând mai mult vin în potir, se simt ameţiţi. Unii chiar au fost amendaţi în trafic după ce au fost verificaţi de către poliţişti cu etilotestul.

Că nu toată lumea se îmbolnăveşte, că nu toţi preoţii se infecteză este adevărat, pentru că nu în toate expunerile la viruşi, bacterii şi fungi se atinge doza minimă infectantă. Exista foarte multi preoti infectaţi cu astfel de virusuri. Ei sunt mai expusi pentru că la sfarsit sunt obligaţi să consume/potrivească întreg conţinutul potirului. A nega faptul că prin administrarea euharistiei nu se transmit boli e total aberant, lipsit de onestitate, non ştiinţific. Biserica Ortodoxă ar avea mari surprize dacă ar urmări epidemiologic câteva eşantioane de penitenţi prin testări sistematice pentru unele boli transmisibile prin secreţii bucale, pe perioade mai lungi astfel încât să fie posibilă seroconversia sancvină. Personal, cunosc mulţi preoti infectati cu hepatita B sau C, foşti studenţi care fac pastoraţie în medii defavorizate, unde există o mare incidenţă a bolilor infecţioase.

Părintele Irineu Chiorbeja, care era medic, doctor în ştiinţe medicale şi călugăr, medicul curant al cel puţin doi patriarhi, începând cu Iustinian, mi-a povestit cum mergând să împărtăşească nişte bolnavi de Sifilis pe secţia de infecţioase de la Spitalul „Sfântul Pantelimon”, a infectat câţiva pacienti de pe secţia de gastroenterologie cu Spirocheta palidum, agentul sifilisului, deoarece înainte de a împărtăşi bolnavii de pe această secţie, a administrat cu aceaeşi linguriţă Sfânta Euharistie unor pacienţi/penitenţi pe secţia de lues (sifilis).Părintele Dr. Irineu Chiorbeja a relatat acest lucru patriarhului Iustinian, oferindu-se, ca medic, căruia i s-a întâmplat un astfel de incident, să susţină un referat în Sfântul Sinod pentru a sensibiliza ierarhii români ortodocşi să scoată linguriţa din procedura împărtăşaniei. Patriarhul s-a opus pentru a nu genera un scandal de proporţii care ar fi favorizat proliferarea prozelitismului, trecerea românilor la sectele neoprotestante. Si uite aşa au mai trecut câteva decenii de posibile infectări ale preoţilor şi credincioşilor cu microorganisme prin intermediul linguriţei.

Mitul că ionii de argint distrug agentii infectioşi este de asemenea fals. Particulele de argint încărcate electric, ionii de argint ar putea avea un vag efect bactericid, însă contactul bacteriilor cu aceşti ioni ar trebui să fie mult mai lung decât durează simpla trecere a linguriţei de la un credincios la altul. Nemaivorbind de faptul că efectul ionilor de argint asupra virusurilor, datorită structurii complexe a acestor entităţi patogene, asemeni spirtului medicinal, este nul.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, pe când eram profesor la Seminarul Teologic din Cluj, fiind preocupat de relaţia dintre teologie şi ştiinţele medicale(la un moment dat m-am şi înscris la Facultatea de Medicină), Arhiepiscopul, de atunci Bartolomeu Anania, un om cult, deschis la minte, mi l-a prezentat pe Părintele medic Dr. Irineu Chiorbeja şi după mai multe discuţii cu Sfinţiia Sa, am publicat, în anul 1999, o carte, la Editura Dacia, cu binecuvantarea IPS Bartolomeu şi cu prefaţa Episcopului vicar de atunci, Dr. Irineu Pop, în care, încurajat de Arhiepiscopul scriitor, am inclus un capitol despre acest subiect. Înaltul Bartolomeu mi-a spus aşa: „Dă-i drumul la carte să vedem care vor fi reacţiile credincioşilor şi ale Bisericii. Eu în calitatea pe care o am nu pot pune în Sinod o astfel de problemă, dar dacă va fi nevoie, nu e exclus să dezbatem acest subiect într-un cadru oficial”. Împreună cu Înalt Prea Sfinţiia Sa şi cu Părintele ieromohah şi medic Irineu Chiorbeja am şi propus acolo anumite metode de împărtăşire aseptice, precum linguriţele de plastic, de unică folosinţă, care se pot arde după administrare sau un obiect în formă de cleşte, în ideea în care linguriţa folosită la împărtăşanie simbolizează de fapt cleştele cu care îngerul a luat cărbunele şi l-a pus pe gura proorocului, aşa cum se narează în vedenia profetului Isaia, cap. VI (A se vedea Vasile Chira, cap. Administrarea Tainei Sfintei Euharistii în infecţia cu HIV, în Perspective medicale şi teologice ale infecţiei cu HIV/SIDA, Editura Dacia, 1997, p.178-182).

Vă imaginaţi că dacă această practică ar fi sigură, salubră, un călugăr şi medic pe deasupra, precum Arhim. Dr. Irineu Chiorbeja şi un Arhiepiscop rasat intelectual de talia Înaltului Bartolomeu Anania, fost student medicinist, nu m-ar fi încurajat să inserez acest capitol în cartea mea şi nu mi-ar fi dat binecuvântarea să o public. De altfel, împotriva acestei practici neigenice, ar trebui să se sesizeze în primul rând Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preoţii oneşti, medicii, Direcţiile de Sănătate publică, toate instituţiile interesate de sănătatea românilor, în contextul în care ţara noastră are apoape 2 milioane de cetăţeni infectaţi cu virusuri hepatice, unele dintre ele, precum virusul hepatitei B, fiind extrem de uşor de contactat şi prin aceste practici de cult.

Ar mai fi totuşi ceva de spus despre acest subiect:logica supliciului hristic îi obligă pe preoţii ceştini să-şi asume condiţia suferinţei, inclusiv moartea. De fapt orice creştin îşi trăieşte oarecum viaţa post-mortem. E adevărat, eroismul, jertfa, sacrificiul sunt lucruri coerente cu credinţa creştină, însă nu putem fi cinici, nu putem obliga câteva milioane de oameni să devină martiri!

Se pare că în natură nu există milă decât legi fizice şi chimice care acţionează fără logica inimii. De altfel, în faţa şirului de epidemii de ciumă, de holeră, de sifilis, de tifos exantematic, de Ebola, de SARS, de MERS, ca şi în faţa războaielor şi catastrofelor naturale în care au murit sute de milioane de oameni nevinovaţi, orice discurs apologetic de tip teodiceic, ponirologic, proniator devine pentru omul postmodern, cel puţin discutabil dacă nu superfluu. În aceste vremuri, iubirea, mila, atitudinea agapică, mângâierea, ştersul frunţii de sudoare, strânsul mâinii îşi pierd din relevanţă.Între iubire şi îmbrăţişare se interpune masca, spirtul, combinezonul de cauciuc sau soluţiile clorigene. Trăim într-un univers chimic, artificial, caustic, coroziv, vitriolic, acompaniat de un subtimp bolnav, atins de cancerul cronopatiei. Totul în jurul nostru e clocit, ruginit, inundat de o apă pe al cărei fund stau seringi abandonate şi arme ruginite, printre care înoată, din când în când, minusculi peştişori aurii şi argintii, ca simboluri ale unei vagi şi îndepărtate speranţe, ca în Călăuza lui Tarkovski.

Dacă noul coronavirus va continua să se răspândească în această manieră, să omoare mii şi sute de oameni, aşa cum se întâmplă acum în China şi în Italia, până şi ghioceii îşi vor abandona albul imaculat, înveşmântându-şi gingaşii clopoţeii într-un negru metalic, pentru a vesti, silenţios dar sigur, proximitatea primăverii thanatice.

Şi ce dacă? Vom muri, dar nimic mai mult!!! Vorba filosofului, dacă nu ne cutremurăm, dacă nu suntem angoasaţi de milioanele de ani care ne-au precedat naşterea, în care n-am existat efectiv ca fiinţe, de ce ne-ar fi frică de faptul că lumea va continua o perioadă, probabil la fel de lungă, fără noi?Care-i diferenţa dintre cele două specii de neant sau de împărăţie a fiinţei?

Da, murim, dar ce ne facem cu cultura, cu creaţia, cu arta, cu ştiinţa etc.? Sunt fireşti astfel de regrete însă oricum, raportat la scară istorică şi cosmică, suntem nişte drosofile orgolioase care-şi transcriu estetic efemerele zboruri, reale sau imaginare pe portativul duratei!

Iniţial voiam să închei acest text cu un slogan electoral imaginar al unui cioclu la fel de imaginar, candidat la alegerile din iunie, care, inspirat de salutul-urare din campania preşedintelui Băsescu, ar folosi formula „Să muriţi bine”. E cinică, e adevărat, dar pare a fi actuală!

Înainte însă de a da save, mi-au venit în minte cuvintele pe care le-a spus Socrate, după proces, deci cu puţin timp înainte de a muri, ucenicilor: „Acum e timpul să plecăm ; eu ca să mor, iar voi – ca să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu ştie nimeni altcineva decât Zeul”.