Lecţia de rasism sau despre „sluga unor ţigani”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Ai un frate, Viorel?” m-a întrebat unul dintre profesorii care ne asista la examenul de admitere in liceu. „Da” zic eu mândru şi oarecum bucuros că poate-mi fac rost de vreo „pilă”. „Bun băiat, însă tare-n gură” zise profu' înfingându-şi privirea-n mine. Am lucrat trei ore cu el stând numai în spatele meu. Îi simţeam bătăile inimii şi mirosul de alcool emanat îmi dădea dureri de cap.

M-am dus acasă şi m-am luat de frate-miu pentru că nu am putut să ”mă mişc” în sală. „Ce dracu ai făcut, băi, şi pe-acolo?” zic eu răstit către el, povestindu-i schimbul de replici avut in sala de examen. „Era unul puţin chelios, roşu la faţă şi mirosea a ţuică?”, mă întreabă frate-miu. „Îhi”, zic eu miorlăit. „E dobitocul ăla după care am aruncat cu rândele în atelier şi pe care l-am fugărit prin şcoală”.

Ştiam faza, aşa că m-am calmat. Profu ăla era un maistru cu care frate-miu făcea tehnologie, sau ceva de genul. Cert este că de fiecare dată când îl vedea din „cioară” şi „ţigane” nu îl scotea, însoţind aceste apelative cu nişte onomatopee specifice păsării mai sus menţionate. Într-o zi l-au apucat pe ăsta spumele şi sătul de jignirile ce-i erau adresate, a început să arunce cu a prins în mână după prof. Cum erau în atelierul de tâmplărie, nu avea cu ce să arunce decât cu rândele, pile şi alte chestiuni de genul ăsta. Nu l-a nimerit şi nici nu l-a prins chiar dacă Viorel l-a cam fugărit prin curtea şcolii. După acest eveniment, mama a fost chemată la şcoală, frate-miu şi-a mâncat papara şi profu nu a păţit nimic. Mama a făcut iureş spunând că ai ei copii „nu au ţigănit la uşa nimănui” şi că va face plângere. Nu a făcut-o. Ameninţarea, însă, a funcţionat pentru că din acea zi frate-miu nu a mai fost jignit.

Cu câţiva ani înainte, în şcoala primară, aveam o colegă a carui imagime mi-a rămas în minte. Nimeni nu îi spunea pe numele mic şi pentru toţi era „Mandache”. O fetiţă subţirică, negricioasă şi cu o familie mult mai sărăca decât a mea. În clasă eram 3 romi şi ea era cea mai săracă. Sărăcia şi simplitatea ei au trimis-o, singura, în ultima bancă (eu cu Marius ocupând-o pe penultima de pe rândul de la geam). Asta a condamnat-o la ignorare şi ignoranţă. Atât din partea noastră, dar mai ales din partea profesorilor. După vreo lună a început să nu mai vină la şcoală cu zilele, motivând dureri fizice. Cele mai dese erau cele de măsea şi genunchi, şi noi ne amuzam copios de pronunţia ei puţin legănată şi stâlcită. Pauza era un prilej perfect să facem bâza de ea şi Mandache fugea de noi şi se ascundea în WC. Venea în sală după ce se suna şi nu scotea un cuvânt. După câteva luni nu a mai venit deloc. Nimeni nu i-a simţit lipsa şi nimeni nu a încercat să vadă copilul din ea. Era „ţiganca”, „amărâta aia”, care confirma teoria că „ţiganilor nu le place la şcoală”. Eu şi Marius eram excepţiile care confirmau regula.

Din clasa a cincea, s-au format clase mixând toţi elevii care terminau a IV-a în funcţie de medii: cei cu medii peste 8,00 am fost repartizaţi în clasa „A”, iar restul în clasa „B”. Cei mai buni profesori ne predau nouă, celor de la A, iar începătorii şi suplinitorii aveau ore la ceilalti. Eram învăţaţi că suntem mai deştepti, mai frumosi şi mai nu ştiu cum decât ceilalti şi unii dintre noi ţineam morţiş să le spunem asta celor din B ori de cate ori îi vedeam. Nu puţine ori, ieşea bătaie...

Ianuarie 2017. Andrei e un puşti în clasa a V-a la un colegiu naţional din Bucureşti. Este atent la şcoală şi are note destul de bune. Părinţii colegilor lui îl caracterizează ca fiind „un puşti normal” cu care nimeni nu a avut vreo problemă vreodată. Profesorii, aşijderea. Toţi, mai puţin unul care îl consideră inferior tuturor pentru că este rom. Îl jigneşte şi îl apostrofează cu orice ocazie. Părinţii lui Andrei reacţionează şi depun plângere. Profesoara acuzată răspunde, depunând la dosar nişte înscrisuri în care îşi explică punctul de vedere:  

„Nimeni şi nimic nu mă poate obliga sau determina să lucrez cu ţigani declaraţi sau nedeclaraţi (constat că au o intuiţie fantastică în a mă găsi) sau cu orice alt om care are un comportament ţigănesc autoînsuşit. (...) Din păcate pentru mine, unii ţigani au încercat să îşi schimbe comportamentul pe termen scurt şi să revină în viaţa mea sau unii români au încercat să ne împace (...) Fals şi mincinos. Nimeni şi nimic nu ne mai poate împăca şi nimeni nu mă poate obliga să dau ţiganilor altceva decât ce vreau eu, adică Nimic + Blestemele lor înapoi + înştiinţarea că deschisul geamurilor la clasă sau acasă, mâncarea cu usturoi sau ceapă la clasă, inteligenţa lor brusc sclipitoare, nu pot spăla mirosul lor specific, natural, şi mitocănismul lor şi nici să le acopere mârlănia, urletele de şatră, de peste tot. (...) Practic mă obligaţi să fiu sluga unor ţigani... Îmi pare rău pentru limbajul meu, aş fi folosit unul şi mai urât şi mai agresiv, dar nu doresc să fac cercetări aprofundate în acest sens.”

Ce am citat mai sus este nota trimisă către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de către dna,  Cioc Mihaela, profesoară de educaţie tehnologică în cadrul Colegiului Naţional „Marin Preda” din Bucureşti, acuzată de acte de discriminare împotriva unui copil de etnie romă. Nota are 3 pagini şi ceea ce am citat este partea „soft” a mesajului. CNCD a constatat discriminarea şi aceasta este evidenţa şi din simpla citire a rândurilor de mai sus. Trist este că nu va fi dată afară din învăţământ şi nici nu va suferi mari sancţiuni administrative, legea fiind profund nedreaptă.

Sunt multe profesoare de genul doamnei Cioc în România. Mandache nu a reuşit şi din cauza lor. Ea nu a ştiut să reacţioneze într-o lume în care nu era dorită. Nu a avut cu cine să se lupte, ei fiind prea mulţi, şi nici nu a avut parte de ajutor. A fost izolată, ignorată, redusă la tăcere până când a cedat. Iar atunci când a cedat a confirmat un stereotip.

Andrei este apărat. De părintii lui, de colegi, de părinţii colegilor şi de alţi profesori. Cu toate acestea va trebui să înveţe să facă faţă unor oameni care nu îl plac doar pentru că este rom. Şi asta este o constantă în societatea românească...

Later edit. Mulţumiri doamnei profesoare Aurelia Pugaci, cea care mi-a adus în atenţie cazul. Doamna este profesoara de pian a unor colegi de-ai lui Andrei şi la auzul povestii s-a revoltat. Nu are nicio legătură cu Andrei pe care nici măcar nu îl cunoaşte. Povestea spusă de elevii ei şi faptul ca a dorit să nu rămână pasivă la aceasta mizerie, au îndemnat-o la acţiune. Mulţumesc, doamnă, pentru ceea ce faceţi!

ERATA: CNCD încă nu a dat o decizie pe acest caz. Cazul este în analiza şi decizia instituţiei este aşteptata în curând.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite