Linia subţire dintre o locomotivă şi un Bentley

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există lucruri care ţi se întâmplă o singură dată în carieră. Dacă ţi se întâmplă. Să luăm, de pildă, cariera de mecanic de locomotivă. Ţi se aruncă în faţă o grămadă de oropsiţi ai sorţii care vor să scape de datorii, de foame, de beţie, de nebunie sau de alte boli.

Sau poţi nimeri cu trenul în plin într-o turmă de oi păstorită de un cioban superficial. Nu mai vorbesc de câini sau pisici lipsite de inspiraţie. Dar de câte ori într-o viaţă de ceferist îţi e dat să dai cu locomotiva peste un Bentley?

Lucram de ani buni la omoruri (şi în consecinţă văzusem destui morţi de tot felul) când am dat peste o înviere. Nu Aceea, pe Baraba mea, nu Aceea.

Domnul G. era din Chitila şi mai era, atunci când am auzit pentru prima oară de el, mort. Întâlnirea mea cu domnul G. se leagă de un teren din Chitila (care nu era al lui) şi de mai multe maşini nici măcar de lux din toată ţara (care, de asemenea, nu erau ale lui). Pe care domnul G. le vindea. Viu sau mort.

O să încerc să explic. Cum vinzi un teren care nu este al tău? Simplu. Faci rost de actul de proprietate sau măcar de o copie. Faci de asemenea rost de un buletin fals care conţine datele de identitate ale adevăratului proprietar şi fotografia ta. Apoi te duci cu un prieten bine intenţionat la notar. Notarul (nu generalizăm) vede sau nu vede şi încheie contractul. Tu „vinzi”, prietenul „cumpără”. Îl „vinde” la rândul lui unui alt prieten la fel de bine intenţionat. Şi tot aşa de două-trei ori până când, în cele din urmă terenul chiar e cumpărat de un fraier de bună credinţă. Metoda se numeşte „suveică” şi are deja ceva clasic. Nu vă rămâne decât să împărţiţi banii.

Domnul G. a procedat puţin mai simplu. Împreună cu un prieten a inventat un contract de vânzare-cumpărare prin care, cu nişte ani în urmă, adevăratul proprietar (care tocmai murise, murise de-a binelea) îl făcea proprietar pe domnul G. Aşa că, profitând de faptul că adevăraţii moştenitori nu se prea interesau de teren, domnul G. s-a săturat să vadă cum cresc buruienile şi l-a vândut. Mai întâi timid, unor apropiaţi, până la urmă unui om de bună credinţă care chiar l-a plătit.

Ca un făcut, la scurt timp după ce a vândut terenul, în floarea vârstei (avea puţin peste patruzeci de ani), domnul G. a murit. De inimă. Cu certificat de deces eliberat de medic, pe formular parafat. Înregistrat cu tot tipicul în registrul de stare civilă. Făcătura cu terenul ieşise la iveală între timp când adevăraţii moştenitori şi-au dat seama că pământul le fuge de sub picioare. Tot între timp dosarul penal fusese pe bună dreptate închis pe motiv de deces al autorului.

Carevasăzică s-a dus de tânăr şi cam repede după vânzarea terenului, ne-am gândit şi în mintea noastră de anchetatori a început să pâlpâie un bec. Am verificat la Institutul de Medicină Legală. Nicio autopsie. Din nou suspect. Aşadar l-au pus să vândă terenul cu acte false, i l-au luat, l-au mierlit subtil şi l-au îngropat discret ca să nu se poată stabili cauza morţii. O mamă fără cuier pentru hainele grele ale bătrâneţii îl plângea în Chitila.

Până să ne apucăm de căutat prin cimitire cruci de sub care să dezgropăm morţi, prietenul domnului G., ajuns la ananghie, ne-a şoptit: „Trăieşte!”. Ne-am uitat cam strâmb la el pentru că de fapt îl întrebasem cine l-a omorât. „E viu!”. Ipoteza învierii domnului G. era cel puţin interesantă. S-a dovedit până la urmă şi adevărată.

„Începuse să-l cam ajungă dosarele din urmă. Se apropia de condamnări şi într-o zi mi-a spus: ştii ceva, ce-ar fi dac-aş muri?”. „Aoleo, ce prostii vorbeşti acolo? Cum să mori?”. Domnul G. i-a explicat că e vorba doar să-şi facă acte de mort, alea de viu nu-l ajutau prea mult în momentul acela. Ba chiar a vrut să cumpere un loc de veci şi să-şi pună cruce dar n-a mai avut bani. „Aşa i s-au închis dosarele din toată ţara.”

Rămânea acum problema învierii domnului G. în trup ca să zic aşa. Prinde orbul, scoate-i ochii. S-a pornit de la nişte amprente dintr-un apartament în care se adăpostise în Ploieşti, s-a trecut prin nişte fotografii recunoscute ici şi colo şi s-a terminat cu înconjuratul unui bloc unde cei de la investigaţii criminale de la poliţia capitalei l-au prins după ce sărise de la etaj şi încerca să fugă.

În tot acest timp domnul G. mânca acasă la maică-sa şi se plimba viu prin Chitila. Pesemne că acolo graniţa dintre viaţă şi moarte e relativă, aşa că o ditamai fantoma nu deranja pe nimeni. Adăpostit confortabil de lespedea morţii civile, umbla de asemenea prin ţară. Dând dovadă de o anumită decenţă (de morţi numai de bine), domnul G. nu s-a mai ocupat de pământuri. Din pământ suntem şi în pământ ne ducem.

S-a ocupat de maşini. Pentru că morţii umblă repede, sună replica dintr-o carte celebră. Logan-uri şi maşini străine destul de ieftine la mâna a doua. Adică se înţelegea cu proprietarul să-i cumpere maşina. Maestru în ale persuasiunii, demn de fapte mai mari, îi dădea proprietarului un mic avans şi obţinea autoturismul, cheile şi actele în schimbul promisiunii că într-o săptămână se vor întâlni pentru restul de bani şi pentru contractul scris. Domnul G. nu se mai ducea la întâlnire şi asta nu din lipsă de punctualitate.

A doua sau a treia zi domnul G. vindea maşina, de preferinţă în altă localitate, cui se nimerea, încasa întregul preţ, urmând desigur să se întâlnească peste o săptămână să facă actele scrise. Zeci de maşini au trecut prin mâna mortului, iar viii, vânzători şi cumpărători, aproape că se încăierau pe stradă când se întâlneau, unul căutându-şi maşina pierdută, celălalt ştiindu-se proprietar.

Când în sfârşit l-am întâlnit în persoană, domnul G. avea la el cartea de identitate de cetăţean viu. Şi zâmbetul de escroc simpatic care susţinea că n-a ştiut niciodată că a fost mort. L-am felicitat sincer pentru înviere. Puţini au reuşit-o de-a lungul timpului; şi mai puţini, dacă nu chiar nimeni, cu certitudine.

Povestea este măruntă şi adevărată, aşa a înviat (măcar din punct de vedere civil şi penal) un om din Chitila. Cealaltă Poveste, la care raportăm orice înviere, este splendidă. Dar nu ştim sigur dacă e adevărată.

Depănând povestea domnului G., acum condamnat pentru mai multe, fără număr, înşelăciuni, îmi dau seama că domnul G. nu are faţă de Bentley şi că nici eu nu aduc prea tare cu o locomotivă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite