Listele lui Traian Popovici şi datoria memoriei

Proiectul lui Dustin Hoffman de a interpreta pe ecran rolul lui Traian Popovici (1892-1946), primarul Cernăuţiului în timpul celui de-al Doilea Război mMondial, pare să întârzie. Cel puţin pentru moment, cu siguranţă din lipsa finanţării.

În trecere prin Paris, cu o lună în urmă, pentru lansarea filmului „Quartet”, primul său film ca regizor, actorul de 75 de ani a lăsat totuşi de înţeles că are de realizat „lucruri mari”, la care ţine foarte mult.

Cu preţul vieţii sale, primarul Cernăuţiului a reuşit să înşele vigilenţa autorităţilor ocupaţiei germane, dar şi româneşti, ale epocii, care doreau să elimine comunitatea evreiască.

„20 000 de sfinţi”, titlul unui lung metraj consacrat eroului român trebuia să fi fost deja unul dintre evenimentele cinematografice ale anului 2012. Produs de compania canadiană Veni Vici Entertainment Inc., el arată cum, cu preţul vieţii sale, primarul Cernăuţiului a reuşit să înşele vigilenţa autorităţilor ocupaţiei germane, dar şi româneşti, ale epocii, care doreau să elimine comunitatea evreiască. Filmul trebuia precedat de publicarea unei cărti despre aceasta epopee nu prea cunoscută, ci mai degrabă uitată.

De origine evreiască prin mama sa, Dustin Hoffman ţine să aducă un omagiu acestei imense figuri – de care nu numai România, ci întreaga umanitate poate fi mândră – a cărei determinare şi curaj a permis salvarea a peste 20 000 de evrei din acest oraş din Bucovina, pe atunci românesc, astăzi ucrainean, destinaţi lagărelor morţii şi camerelor de gazare.

Avocat de carieră la Bucureşti, Traian Popovici a fost obligat în 1941 de mareşalul Antonescu să aplice politica aşa-zisă de „romanizare” la Cernăuţi, pe atunci capitala Bucovinei, devenită românească în 1918. Prin acest termen, dictatorul înţelegea eliminarea evreilor, foarte numeroşi în regiune – Cernăuţi fiind oraşul românesc cu cei mai mulţi evrei, după Bucureşti – trimiţându-i în sinistrele lagăre ale morţii din Transnistria, care nu erau mai prejos de Auschwitz.

„Mă aflam în mijlocul unui laborator pentru experimentarea ideologiei rasiale”

Viitorul primar, în varsta de 49 de ani pe atunci, nu-l întâlnise niciodată pe Antonescu, şi mărturisea că nu înţelege de ce a fost ales el, poate doar pentru că ştia regiunea. Născut la Udeşti, într-o familie de preoţi instalaţi în Bucovina, a facut studiile la Cernăuţi şi s-a refugiat la Bucureşti când sovieticii au invadat Bucovina şi nordul Basarabiei, în iulie1940, după pactul cu Hitler.

Primul contact cu oraşul pe care trebuia să-l administreze a fost teribil. „Mă aflam în mijlocul unui laborator pentru experimentarea ideologiei rasiale”, mărturisea el mai târziu. Guvernatorul Bucovinei, Alexandru Rioşanu, unul dintre puţinii care îi împărtăşeau indignarea, l-a ajutat să câştige timp: să spună ca pretext faţă de Bucureşti că e nevoie să trimită o misiune în Germania şi Polonia pentru a studia „competenţele” naziştilor în domeniu.

Din nefericire, guvernatorul a murit subit, şi Traian Popovici s-a trezit cu un succesor, Corneliu Calotescu, un tip deosebit de brutal, împărtăşind ideologia antisemită, încadrat de Mihai Antonescu, ministru antisemit, care efectua numeroase vizite pentru a verifica dacă ordinele îi erau respectate.

Câstiga timp pretextând că dorea să studieze „competenţele” sistemului lagărelor de exterminare naziste.

Primarul a fost obligat să accepte punerea în aplicare de către noul guvernator  ale măsurile luate de Bucureşti în privinţa evreilor: interdicţia de a-şi exersa profesiunea, de a avea acces la şcolile publice, închiderea loculilor de cult, munca forţată neplătită, preţ dublu la pâine, circulaţie limitată pe strazi la trei ore zilnic, interdicţia de acces în dispensare şi spitale, etc.

Inventează toate motivele, face falsuri pentru a-şi proteja concetăţenii

Când află, pe 10 octombrie 1941, că deportarea comunităţii evreieşti din oraşul său era prevazută pentru toamnă, Traian Popovici pleacă la Bucureşti şi reuşeşte să-l convingă pe mareşalul Antonescu, prin argumente economice, şi cu scopul de a evita haosul în Cernăuţi, de a-şi „retuşa” planul şi de a cruţa un număr de persoane. Primele trenuri în care deportaţii erau înghesuiţi ca vitele în vreo cincizeci de vagoane plecaseră deja spre Transnistria şi groaza domnea printre evreii rămaşi.

„Plângeau şi plângeam şi eu cu ei”

Împreună cu conducătorii comunităţii, primarul a făcut de urgenţă liste de persoane indispensabile bunului mers al oraşului: medici, rabini, profesori, muncitori, comercianţi, meseriaşi, bătrâni, femei, copii. Îngenunchiau toţi în faţa lui, agăţându-i-se de veşminte, mulţumind „mareşalului” pentru clemenţă. „Plângeau şi plângeam şi eu cu ei”, mărturisea mai târziu salvatorul.

Traian Popovici inventa toate motivele pentru a lungi lista, a amâna plecarea, când numărul convoaielor creştea, înfuriându-l pe guvernator şi pe zbirii săi, care îl ameninţau cu represalii, telefonând mereu la Bucureşti. El adăuga mereu nume pe liste, inventând grade de rudenie, motive inexistente, pentru a justifica intervenţiile, folosind ştampile false.

„Autorizaţiile Popovici” însemnau salvare

În toamna lui 1941, Cernăuţi numara încă 50 000 de evrei, care constituiau majoritatea populaţiei. Comunitatea suferise enorm cu câteva luni în urmă, din cauza invaziei sovietice. NKVD, strămoşul KGB-ului, debarcase în oraş şi începuse deportarea spre Siberia a 10 000 de evrei în vagoane de marfa închise. În fiecare zi din octombrie, Traian Popovici mergea la Calotescu să-i prezinte listele - 179 în total - salvând în final viaţa a 5 619 capi de familie şi 16 569 alte persoane… cu mult peste cifra de 200 permisă de autorităţi.

În cele din urmă, deportările s-au oprit în 15 noiembrie – din lipsă de evrei „deportabili” - primarul din Cernăuţi reuşind să mai scape din ghearele fasciştilor români 3 120 persoane care s-au întors acasă cu „autorizaţia Popovici” chiar când erau cât pe ce să fie „încărcaţi” în vagoane.

Din nefericire, Traian Popovici a fost demis din postul său, interzicându-i-se toate funcţiile publice, fiind înlocuit de Dimitrie Galeş, un antisemit notoriu, şi deportările au reînceput în iunie 1942, eliminând 4139 de persoane. Acţiunile sale au dus, totuşi, la salvarea a peste 20 000 din concetăţenii săi evrei, dar 85 % din deportaţi n-au mai revenit niciodată din Transnistria.

Echivalentul a 60 000 de euro pentru a-şi salva viaţa

Guvernatorul Calotescu şi administraţia sa nu s-au arătat întodeauna intratabili, dacă li se aduceau argumente „convingătoare”. Potrivit unui raport de la Securitate, poliţia politică regală, 496 de familii au fost autorizate să rămână în ghetoul din Cernăuţi – casele lor fiind adesea distruse în timpul manifestaţiilor antisemite sau ocupate după expulzarea lor – plătind o răscumpărare. Preţul unei autorizaţii pentru a rămane în viaţă se negocia în jur de  200 000 de lei, plătibili în dolari, diamante sau aur, salariul lunar fiind de 4 000 de lei. O sumă reprezentând azi 60 000 euro.

Traian Popovici a murit în 1946, la vârsta de 54 de ani în satul Colacu, comuna Fundu Moldovei, lângă Câmpulung Moldovenesc, unde este şi înmormântat. Un monument  a fost ridicat în memoria sa. Israel l-a omagiat ca „Drept între Popoare”, onoare rezervată non-evreilor care au salvat evrei cu preţul vieţii lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În iunie 2002, şi primăria sectorului 3 din Bucureşti a schimbat numele străzii „Unităţii” în „Traian Popovici”.

Avem obiceiul să vorbim de „datoria memoriei” privind victimele barbariei, dar de ce n-am vorbi şi despre cei care i-au salvat?