Lumea patimilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se socoteşte că intrarea lui Iisus în Ierusalim e anticipată, în Vechiul Testament, de cartea profetului Zaharia (9, 9-10). Atmosfera generală este de bucurie. A venit Împăratul! Şi odată cu el, o universală promisiune de pace:

”…Voi nimici carele de război şi caii din Ierusalim şi arcurile de război vor fi nimicite.” A doua zi după intrarea triumfală a Împăratului în oraşul martirizării sale, începe Săptămîna Patimilor. Începe şi o istorie a păcii? Se curăţă lumea de instrumentarul războiului? În mod evident, nu. Avem dreptul, în acest caz, să vorbim de un eşec al misiunii hristice sau de o victorie infinit amînată? Răspunsul ”teologic corect” este că textul nu trebuie citit în litera lui, în anecdotica lui exterioară. Nu e vorba, pur şi simplu, de intrarea Fiului lui Dumnezeu într-un oraş iudaic. E vorba de perspectivele pe care le deschide gestul Lui pentru ”mulţimile” dinlăuntrul nostru, pentru ”legiunea” relelor interioare, cu care avem de luptat pentru a ne găsi liniştea. Intrarea lui Iisus în Ierusalim e zadarnică dacă El nu intră în cetatea lăuntrică a fiecăruia dintre noi şi dacă, acolo, nu e bine primit. Întîlnirea dintre Logos şi omul creat nu e o ”petrecere” euforică. E începutul unei lupte, al unei pătimiri şi al unei răstigniri transfiguratoare. În locul unei suferinţe fără orizont, ni se promite o suferinţă deschisă spre soluţie: o speranţă.

Pe acest fundal, multiplicarea planetară a violenţei pare să semnaleze o lume care n-a ieşit încă din ”Săptămîna Patimilor”. ”Noutatea” patetică a situaţiei este că se face război în numele Celui care a venit să aducă pacea. Iar firea omenească dă semne tot mai neruşinate de îndrăcire, adică de prostie sîngeroasă. Zi de zi, peisajul din jur arată ca o antologie de dezastre: Charlie Hebdo, atentat într-o piaţă din Berlin, cu morţi şi răniţi, atentat la Stockholm, cu morţi şi răniţi, atentat la Londra, cu morţi şi răniţi, explozie la metroul din Sankt Petersburg, arme chimice şi bombardamente în Siria, ţicneală ameninţătoare în Coreea de Nord, asta ca să rămînem la nivel macro. Dar avem şi ştiri despre un pacient care, într-un spital bucureştean, înjunghie alţi doi pacienţi şi o infirmieră, despre bărbaţi care îşi căsăpesc iubitele, sau le incendiază maşina, despre copii de cîteva luni ucişi, sau abandonaţi, despre jocuri electronice care duc la sinucidere etc. Ce se întîmplă? Suntem ”ispitiţi” să nu mai credem în nimic? Avem de trecut un test, supraomenesc, al disperării? Ni se pun la încercare răbdarea, bunătatea inimii, încrederea în sens şi în protecţia divină?

Ce avem de făcut? Dacă tot ce ne mai stă în putinţă este să ne rugăm, atunci, în ce mă priveşte, nu am soluţie mai bună decît să îngîn pasaje din rugăciunea Sfîntului Anselm din Canterbury, descoperită cu ani în urmă, la Tescani. (parcă aud vreun ortodox ”războinic”, protestînd că îmi iau modele ”străine”…) Şi totuşi: ”… vorbeşte acum, o, inimă a mea, vorbeşte cu fiinţa ta întreagă către Domnul: «Chipul tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul tău» (Ps. XXVI, 8). De-aceea, Doamne, Dumnezeul meu, dă inimii mele învăţătură unde şi cum trebuie să Te caute, unde şi cum să Te găsească. Dacă nu eşti aici, Doamne, unde oare să Te regăsesc? Iar dacă eşti peste tot, cum de nu Te văd ca pe o Prezenţă? Locuieşti, fireşte, într-o lumină de neatins. Dar lumina aceasta unde este şi cum să ajung pînă la ea? Cine mă va călăuzi şi mă va aduce înlăuntrul ei, acolo unde să Te pot vedea? Sub ce înfăţişări, sub ce chip Te voi căuta? Nu Te-am văzut niciodată, Doamne, Dumnezeul meu, şi nu ştiu Faţa Ta. Ce va face atunci, Doamne prea-înalte, ce va face acest surghiunit care sînt; surghiunit în imediata Ta apropiere? Ce va face slujitorul Tău, ars de iubirea Ta şi alungat departe de Faţa Ta? El doreşte atît de mult să Te vadă, iar chipul Tău e atît de îndepărtat! El vrea să se apropie de Tine, iar lăcaşul Tău e de neatins! Vrea să Te găsească şi nu ştie unde eşti. Vrea să Te caute şi nu ştie cum arăţi. Doamne, Tu eşti Dumnezeul şi stăpînul meu, dar nu Te-am văzut niciodată. Tu m-ai făcut; toate ale mele, Tu mi le-ai dat — iar eu încă nu Te cunosc! Am fost făcut pentru a Te vedea şi iată că n-am împlinit încă lucrul pentru care am fost făcut. Nenorocită soartă i-a fost dată omului, să piardă tocmai lucrul pentru care a fost făcut. (…). Iar Tu, Doamne, pînă cînd? Pînă cînd, Doamne, ne vei uita? Pînă cînd Îţi vei întoarce Faţa de la noi? Cînd Te vei uita la noi şi cînd ne vei mîntui? Cînd vei lumina lumina ochilor noştri şi cînd ne vei arăta chipul Tău? Cînd Te vei dărui iarăşi nouă? Priveşte-ne, Doamne! Ascultă-ne, lămureşte-ne, arată-Te nouă! Dă-ni-Te nouă, întru fericirea noastră, Tu, fără de care sîntem atît de nefericiţi! Ai milă de încercările noastre şi de strădaniile noastre către Tine, căci fără de Tine nu putem nimica. Tu ne chemi, dar ajută-ne! (…). Doamne, nu pot, încovoiat cum sînt, să privesc în sus; îndreaptă-mă, ca să pot să-mi îndrept privirea spre Tine. (…). Îngăduie-mi să văd lumina Ta, fie şi de departe, fie şi din fundul prăpastiei! Învaţă-mă să Te caut; arată-Te celui care Te caută, căci nu Te pot căuta, dacă nu mă înveţi, nici nu Te pot găsi, dacă nu Te arăţi. Fă astfel încît să Te caut dorindu-Te, să Te doresc căutîndu-Te, să Te găsesc iubindu-Te şi să Te iubesc găsindu-Te.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite