Lupta cu clişeele

„Ţiganii. Întîlniri cu un popor neiubit“, volumul realizat de Rolf Bauerdick, conţine reportaje şi fotografii, realizate în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România.  FOTO Philippe Huguen

Cine mai îndrăzneşte să recurgă la termenul de ţigani cînd scrie sau vorbeşte despre romi, cea mai mare minoritate etnică a Europei? Doi autori germani recurg, cu riscurile de rigoare, la denumirea pusă la index.

Corectitudinea politică, în efortul ei de a combate clişeele negative generează ea însăşi, involuntar, stereotipii.

„Attention Tziganes“ istoria unei neînţelegeri era titlul voluminosului şi super documentatului catalog, copios ilustrat, al unei expoziţii itinerante, inaugurate la Luxemburg, care ar fi trebuit să ajungă şi în România, în anul în care Sibiul devenise capitala culturală a continentului, în tandem cu cea a Marelui Ducat.

Din varii şi complicate motive, frumoasa şi revelatoarea expoziţie, care prin documentaţia şi exponatele ei spulbera neprogramatic şi neostentativ, ci convingător şi firesc, o serie de prejudecăţi despre ţigani, n-a mai poposit la Sibiu, ci în Finlanda. În primăvara anului 2013, sub titlul „Europa descoperă ţiganii“, scrierea istoricului literar Klaus-Michael Bogdal, apărută la prestigioasa editură Suhrkamp, obţinea la Salonul internaţional de carte de la Leipzig, premiul pentru înţelegere europeană. În numeroase intervenţii publicistice şi interviuri acordate presei, Bogdal defrişa şi dincolo de coperţile cărţii, hăţişul de ignoranţă şi confuzii, de stereotipii, crescut de-a lungul secolelor în jurul acestei etnii misterioase şi fascinante.

Discursurile despre romi şi sinti au deviat însă de pe terenul antropologic şi cultural, pe panta socio-politică, luînd inflexiuni polemice, odată cu intensificarea migraţiei romilor originari din România şi Bulgaria, în occident, după primirea celor două ţări în UE.

Pe acest fundal, receptarea unei alte publicaţii de referinţă, intitulată „Ţiganii. Întîlniri cu un popor neiubit“, volum realizat de Rolf Bauerdick, conţinînd reportaje şi fotografii, realizate în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, a dobîndit o intensitate emoţională neaşteptată.

Faptul că Bauerdick relatează diverse întîmplări şi consemnează întîlniri avute cu „ţigani“, denumindu-i pe aceştia tale quale, dezvăluindu-le şi bunele obiceiuri dar şi apucăturile reprobabile, încercînd să scruteze cauzele precarităţii în care majoritatea membrilor comunităţii rome trăiesc, i-a alertat la culme pe unii paznici ai hipercorectutudinii politice. Printre aceştia se numără şi un spirit academic, precum istoricul Herbet Heuß care în portalul electronic al revistei Spiegel scrie că felul în care Bauerdick relatează despre mizerie, prostituţie forţată şi hoţie, ar fi de-a dreptul infam.

Ziarul „Die Welt“ publică un eseu al autorului, în care acesta mărturiseşte că se simte pur şi simplu victima unui „Shitstorm“ inexplicabil. Fiindcă, în vreme ce romancierul Andrzej Stasiuk a rămas „nepedepsit“, deşi în ultimul său roman intitulat „Dincolo de zidul de tablă“ nu se zgîrceşte cu epitetele prea puţin măgulitoare la adresa romilor (este citat un exemplu, din cele numeroase, la pagina 318 a cărţii: „bande de ţigani, întregi familii de hoţi, ghicitori şi cerşetori“ a rămas „nepedepsit“) Rolf Bauerdick a devenit calul de bătaie al fanaticilor corectitudinii politice. Şi aceasta doar pentru vina de a fi documentat, cu respect faţă de adevăr şi cu o remarcabilă adecvare la real, întîlnirile cu „un popor neiubit“.

Dar ceea ce romancierului polonez i se iartă, nu i se iartă unui autor german, deduce Bauerdick, citînd din nou un fragment dintr-o altă scriere a aceluiaşi Stasiuk, nuvela „Fado“: „Ţiganii vor pur şi simplu să-şi ia ceea ce ei cred că li se cuvine şi anume proprietatea altora, dacă ea nu este a ţiganilor, în fond proprietatea nimănui“.

Rolf Bauerdick şi-ar dori să fie în pielea lui Stasiuk căruia încă nimeni nu i-a reproşat că prin scrierile lui ar alimenta resentimente rasiste. Şi-ar dori să aibă cel puţin suveranitatea colegului său polonez, astfel încît să poată vorbi fără crispare despre ţigani. Îşi dă seama, cu un sentiment de uşurare nu numai că nu este un rasist ci şi că, în calitatea de autor german, nu trebuie să-şi demonstreze cu fiecare frază buna sa credinţă. Ceea ce, cu cartea sa, în care spune lucrurilor pe nume, a izbutit, în pofida reproşurilor care i-au fost aduse.
 

Articol semnat de Rodica Binder.

Acest material a fost publicat şi pe dw.de.