Lupta cu criza, faza om la om

Rândurile de faţă nu sunt despre România, ci despre lumea în care trăim.

Una care seamănă cu o maşină băgată în viteză, scăpată de sub control şi imposibil de oprit în drumul ei vijelios spre prăpastie.

În fond, ecuaţia e simplă: omenirea nu-şi mai poate permite nivelul de trai de acum, cu atât mai puţin bunăstarea trâmbiţată în ultimele decenii. Dacă oamenii vor înţelege şi vor accepta acest lucru, durerile crahului vor fi suportate mai uşor, iar criza va fi depăşită mai repede. În caz contrar, vom vedea cu toţii cum arată iadul pe Pământ. Să nu-şi facă iluzii cineva că, prin bogăţie sau putere de orice fel, va scăpa neafectat dintr-un haos planetar!

Deocamdată, pământenii secolului XXI nu par pregătiţi să răspundă raţional unei asemenea provocări. Ţin cu dinţii de un nivel de trai care a tot crescut în timp, mai ales în zona nord-atlantică (Europa - America de Nord). Şi, prin complicitatea guvernelor, continuă să consume mai mult decât produc. Altfel spus, omenirea trăieşte pe datorie. Îşi face plinul pe seama generaţiilor viitoare, la fel cum oamenii de la ţară cumpără „pe caiet".

Un prieten îmi spunea în urmă cu câteva luni: „Ştii ce-am hotărât împreună cu nevastă-mea? Până la sfârşitul anului, reducem cheltuielile la minimum, apoi mai vedem. Ne limităm la strictul necesar. Punem bani deoparte. Bani albi pentru zile negre. Dacă vine o criză şi mai mare, aşa cum se aude, şi rămânem fără venituri stabile, măcar să putem rezista o vreme, până când găsim ceva de lucru. Iar dacă nu găsim, mergem la ţară, unde cu banii strânşi putem începe o mică afacere în agricultură. Criză, necriză, lumea trebuie să mănânce".

Pare un model primar, specific erei preindustriale, dar nu asta e discuţia. Important e mesajul acestui om: a venit vremea chibzuinţei maxime! Nu ne mai putem permite risipă sau mofturi. Nu mai putem consuma resursele - de la apă la alimente, de la lemn la zăcămintele subsolului - cu nonşalanţa de până acum.

Pentru asta nu e suficientă conştiinţa cetăţenilor. Mai e nevoie şi de reglementări speciale la nivelul fluxurilor financiare. Şi ajungem la politicieni: vor fi ei în stare să stabilească o nouă ordine mondială, din care să dispară lăcomia, risipa, excesele? Vor avea ei viziunea de a pune în acord nivelul de trai cu producţia şi cu resursele?

Vestea proastă este că ne pândeşte o mare criză. Vestea bună este că există viaţă după criză. Dacă tot nu o putem evita, măcar s-o abordăm cu responsabilitate, inteligenţă şi luciditate, astfel încât să-i limităm efectele. În caz contrar, ne vom îndrepta, iraţional şi sinucigaş, spre un infern nemaiîntâlnit de la cel de-al Doilea Război Mondial.