Mâinele cu covrigi în coadă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu cât se pricepe cineva la mai puţine lucruri, cu atât are mai abitir dorinţa de a-şi da cu părerea despre acele lucruri. Gradul de elocvenţă creşte invers proporţional cu gradul de cunoaştere.

Acest „cineva“ ipotetic (pe care, nu-i aşa?, nici nu-l întâlnim în viaţa de zi cu zi) are păreri ferme, indestructibile, e neclintit în opiniunile sale şi gata de luptă. Înoată în adevăr, dar asta în condiţiile în care habar n-are despre ce vorbeşte. Nenea Dumitrache şi Ipingescu vor trăi veşnic împreună cu „sufragíul universale“, într-o noapte atât de furtunoasă, că nu se vede om cu persoană. Dincolo de umorul situaţiei, înclin să cred că nimeni nu şi-a pus problema de ce, la noi, există această întrecere populară a incompetenţei româneşti, ridicată la rang de artă.

Am plecat în articolul de faţă îndemnat de discuţia aprinsă care are loc în jurul învăţământului românesc. Şi de la discuţia iscată în jurul familiei Bodnariu. Ce putem constata, fără glumă, e că toată lumea ştie despre ce e vorba. Deşi nu ştie care sunt datele problemei. Dar cum de am ajuns aici? Ce proces obscur are loc? Cum se poate ca, de zeci de ani, în România, cunoaşterea vieţii şi civilizaţiei să scadă, dar sentimentul de competenţă şi pricepere să crească? Ce-i face pe oameni să se arunce orbeşte în vâltoare? E vechea noastră obsesie că românii sunt altfel, adică blestemaţi? Ei, aş! Să nu mai lungim suspansul. E şcoala, sau, mă rog, petecul de şcoală românească, ajuns mai mare decât haina de elev. Dna Adriana Săftoiu făcea deunăzi o observaţie bună: elevii români nu au obiceiul să întrebe. Şi asta o deprind încă de mici. Ceea ce se predă la ore e adevărul absolut. Nu există discuţie, ori demonstraţie, ori drum înspre adevăr şi cunoaştere. Învăţătura se pogoară, ca sfântul duh, asupra elevului şi-l însămânţează. Îl leagă de glia dogmatismului. Asta se petrece de ani buni în noua şcoală românească şi nu văd la orizont vreun semn îmbucurător.

Discuţia despre învăţământ de aici trebuie să plece, chiar de la faptul că omul matur, bine educat de şcoală, nu are voie să spună „nu ştiu“. Mai bine o boală ruşinoasă decât „nu ştiu“. Asta vine din educaţie. Pentru că, naiba ştie de ce, la şcoală nu înveţi, ci vii cu lecţiile pregătite de acasă. La şcoală nu e nevoie spui ce ştii, ci să răspunzi, ruşinat, de ce nu ştii. O problemă nu urmăreşte adevărul, ci cum să-l ascundă mai bine. Dacă nu ştii, e anormal să înveţi la şcoală! Vi se pare normal?

Degeaba ne facem calcule despre ziua de mâine şi despre tehnicile educative moderne. Degeaba ne punem propriile plăceri şi păreri în fruntea listei de priorităţi. Degeaba vom plăti mai bine profesorii sau vom elabora manuale mai deştepte sau mai simple. Câtă vreme şcoala nu va fi un drum către viaţă şi către un ideal (lucruri atât de naturale pentru orice copil), rezolvări nu există. Şi, mai ales, câtă vreme ideile despre învăţământ vor curge printr-un ciur politic, eşecul va îmbătrâni în rele. Doar când ne vom pune printre priorităţi cunoaşterea, înţelegerea, raţionamentul, curiozitatea, plăcerea de a învăţa, abia atunci vom ajungem să gândim cum se cade despre învăţământul românesc. Îmi place să cred că ne putem uni cunoaşterile parţiale pentru a face a doua revoluţie în învăţământ, de la Spiru Haret încoace. Şcoala de plăcere, de curiozitate, de poveste şi de visat. Ca un labirint în care nu te rătăceşti niciodată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite