Manuel Castells despre mass-media, corupţie şi scandal politic

Mass-media sunt transformate în câmp de bătălie unde forţele politice, personalităţile şi grupurile de presiune se luptă pentru a se discredita reciproc şi pentru a obţine, astfel, beneficii.

În lucrările sale, Manuel Castells acordă spaţii largi politicii, puterii şi relaţiei lor cu media. Mass-media au devenit, în timp, spaţiul social în care puterea este decisivă.

În viziunea sa, mass-media au un rol crucial în politica actuală. În acest context, identifică relaţia de putere încorporată în sistemul comunicării de masă şi abordează conexiunile dintre mediul de afaceri, mass-media şi politică.[1]

Media electronică au devenit spaţiul public privilegiat. Criza sistemului politic contemporan, dezvoltarea puternică şi omniprezenţa noilor media au impus comunicarea şi informaţia politică în spaţiul mediatic. Ceea ce se petrece în acest spaţiu nu este dictat de media, ci reprezintă un proces social şi politic deschis, dar, în afara lui, nu există decât marginalitate politică. Nicio politică nu se reduce la imagini, sunete sau la manipularea de simboluri, însă fără ele, nici o grupare politică nu are şansa de a ajunge la putere şi nici să o exercite.[2] În acest sens, el vorbeşte de mediacraţie (Mediacracy), statut care nu este în contradicţie cu democraţia, deoarece mass-media este tot atât de pluralistă şi competitivă cât este sistemul politic în care funcţionează.

Asistăm, în societatea în reţea, la dependenţa politicului de media. Atât timp cât media sunt relativ autonome de puterea politică, actorii politici sunt constrânşi să se plieze regulilor, tehnologiei şi intereselor lor. În societăţile democratice, marile trusturi media sunt grupuri de afaceri tot mai concentrate şi legate între ele la nivel mondial. Canalele de televiziune şi de radio publice au adoptat o strategie, similară cu cea a posturilor private, pentru a supravieţui concurenţei globale. Fiindcă publicitatea reprezintă principala sursă de venituri, mass-media publice se supun şi ele audiometriei. Câştigarea audienţei impune oricărui canal media să fie atrăgător şi credibil: ,,Without credibility, news is worthless, either in terms of money or power.”[3] Pentru un canal TV sau pentru un ziar orice lipsă de credibilitate se traduce, imediat, în pierderea audienţei. Media se află într-o dublă situaţie: ele trebuie să fie alături de politic şi de stat pentru a avea acces la informaţie, pentru a beneficia de dispoziţii legale favorabile şi pentru a obţine subvenţii. Pe de altă parte, ele trebuie să fie neutre pentru a-şi conserva credibilitatea şi a fi un intermediar între cetăţeni şi partidele politice.

Autonomia media, indisolubil legată de interesele lor economice, este o dimensiune a deontologiei jurnalistului, însă autonomia nu se reduce la credibilitate, însă Castells nu aprofundează tema independenţei mass-media. Fiind o reţea din societate, poate mass-media să acţioneze autonom? La această întrebare exegetul nu dă o explicaţie argumentată.

Mass-media sunt transformate în câmp de bătălie unde forţele politice, personalităţile şi grupurile de presiune se luptă pentru a se discredita reciproc şi pentru a obţine, astfel, beneficii în sondaje, la urne, la voturile parlamentare, la deciziile guvernamentale. Media desenează spaţiul politicii, dar ele nu dictează indivizilor deciziile lor politice, iar mărimea cheltuielilor cu publicitatea nu este, în sine, o armă absolută. Însă fără prezenţa activă în media, proiectele politice şi candidaţii nu au nicio şansă de a obţine o largă susţinere: ,,The media have become more powerful than ever, technologically, financially, and politically. Their global reach and networking allow them to escape from strict political controls.”[4] Politica mediatică nu reprezintă întreaga politică, dar orice politică trebuie să treacă prin media, dacă ea vrea să aibă un impact concret asupra luării deciziei.[5] Din cauza noilor forme de politici informaţionale, instituţiile democratice se confruntă cu democratizarea mijloacelor de comunicare în masă, inclusiv a reţelelor de comunicare organizate pe Internet.[6]

Castells susţine că media nu acordă atenţie cunoaşterii conţinutului programelor politice şi, din această cauză, ele simplifică foarte mult mesajele politice. De pildă, în SUA, media reţin din platformele partidelor doar unele teme şi acestea în termeni dihotomici: respectul pentru viaţă sau avortul, dreptul homosexualilor sau războiul faţă de homosexualitate, prestări sociale cu deficit bugetar sau echilibru bugetar.

Există diferenţe profunde între SUA şi Europa în ce priveşte media şi raportul lor cu sistemul politic. Politica europeană adoptă unele mijloace de campanie din modelul american, însă nu modelul în totalitate, fiindcă sistemele politice europene se bazează pe partide a căror tradiţie istorică este îndelungată. În Europa, culturile naţionale rămân determinante. Ceea ce este acceptabil pentru SUA nu este permis multor ţări europene. De pildă, legătura extraconjugală a lui F. Mitterand nu a fost un motiv de atac din partea adversarilor săi politici[7], fapt inacceptabil în SUA.

Sunt şi similitudini între cele două culturi. Media joacă un rol determinant în succesul sau eşecul candidaţilor în Europa şi în SUA. Ele constituie sursa principală de informare şi de opinie politică. Trăsăturile esenţiale ale politicii informaţionale din SUA se regăsesc şi în Europa: simplificarea mesajelor, recursul la profesionişti în publicitate şi în sondaje, personalizarea opţiunilor, negativismul ca strategie privilegiată, folosirea surselor prejudiciabile ca armă politică, fabricarea de imagini.[8]

O temă dezbătută de exeget este cea referitoare la informaţie ca armă de scandal mediatic. Castells observă legătura directă între politică, mass-media, scandal politic şi criza de legitimitate politică. Deşi internetul are un potenţial de a consolida democraţia prin extinderea surselor de informare şi facilitarea participării unui mare număr de cetăţeni, acesta a contribuit foarte mult şi la stimularea şi mediatizarea scandalului politic. Castells constată că, în ultimele decenii, multe regimuri politice au trecut prin crize profunde, iar oameni politici au fost eliminaţi printr-o succesiune neîntreruptă de scandaluri mediatice. Partide politice solide au dispărut, de pildă democraţia creştină în Italia, Partidul liberal democrat în Japonia, Partidul Congresului în India. Cu excepţia democraţiilor scandinave şi a unui număr, nesemnificativ, de state mici, peste tot în lume au avut loc scandaluri politice majore cu consecinţe grave asupra evoluţiei vieţii politice.

Situaţia descrisă caracterizează şi partide româneşti, de pildă PAC, PLD, PUNR, însă aceste formaţiuni politice au dispărut fiindcă nu au avut electorat, dar şi din cauza absenţei lor în spaţiul mass-media. În ceea ce priveşte efectul scandalului în politică, este de amintit că PRM şi PNG nu au intrat în Parlament, la alegerile din 2008, din cauza scandalurilor intens mediatizate, pentru ca, în 2009, reprezentanţii lor să devină europarlamentari, fiind votaţi ca urmare a unui scandal provocat de arestarea lui Gigi Becali, intens mediatizat.

Castells afirmă că un loc aparte îl ocupă, în mass-media, prezentarea corupţiei politice. Corupţia nu este un fenomen recent, ea a existat întotdeauna, însă ea apare astăzi ca o problemă publică, fiindcă media reflectă constant acte de corupţie şi persoanele corupte. Datorită mass-media şi, în special, a televiziunii, corupţia a devenit o temă majoră a luptelor politice. Scandalul mediatic este arma folosită pentru luptă şi concurenţă în politică. Influenţa decisivă a mass-media nu derivă din puterea lor, cât din forţa lor de mediatizare: ,,Parties and candidates must act in and through the media to reach society. Not that the media are the Fourth Power: they are, instead, the ground for power struggles.” [9]

Personalizarea politicii concentrează atenţia generală pe lideri şi calităţile lor şi, din acest motiv, atacul se face asupra persoanei şi nu asupra programului politic.

Stadiul superior al politicii de scandal este ancheta judiciară sau parlamentară, soldată cu încarcerarea conducătorilor politici. Judecătorii şi procurorii intră într-o relaţie simbolică cu media şi le asigură independenţa lor prin protecţie, oferindu-le, de multe ori, scurgeri calculate de informaţii din dosare. În acest fel, justiţia şi mass-media luptă împreună pentru democraţie şi un guvern curat.[10] Castells surprinde o dimensiune esenţială a spaţiului public actual, întâlnită şi în România – lupta împotriva corupţiei -, fără a pune în discuţie competenţa şi buna credinţă ale unora dintre actorii din cele două instituţii – justiţia şi mass-media. Sunt cunoscute cazuri de manipulare, prin mass-media, a informaţiilor transmise din surse judiciare pentru discreditarea adversarilor. Este adevărat, având ca exemplu evenimente politice italiene, Castells menţionează că influenţa economică puternică asupra mass-media nu înseamnă controlul politic şi recunoaşte utilizarea tehnicii de către sistemul mediatic şi justiţie de acuzare a acelor politicieni cu impactul cel mai mare asupra unei situaţii date, însă fără a cerceta sursa atacului şi scopul urmărit. Altfel, când un om politic sau un partid nu mai au importanţă, ei nu vor mai fi subiecte de ştiri.

Criza democraţiei ar fi provocată de actualele regimuri politice fondate pe formele de organizare şi strategiile politice ale erei industriale şi, de aceea, ele sunt perimate: ,,This is a fundamental source of the crisis of democracy in the information age.”[11]

Analiza lui Castells despre mediatizarea scandalului politic naşte întrebarea despre efectele perverse asupra electoratului, unul dintre ele fiind pasivitatea faţă de acest fenomen social, consecinţă remarcată de Nick Stevenson: ,,Just as the reporting of distant wars, famines and human rights abuses has arguably fostered compassion fatigue, so scandal fatigue could equally lead to an unshockable form of cynical indifference among the vast majority of the population. Scandal fatigue then would open out a situation whereby the public sphere became drained of meaning and politics detached from wider questions of value.” [12]

Fragment din studiul Manuel Castells: Mass-media în Era Informaţiei, capitol din volumul Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era Internetului în curs de apariţie la Editura Tritonic.

[1] Manuel Castells, Communication Power, New York: Oxford University Press, 2009, p. 6.

[2] Manuel Castells, The Power of Identity, Second edition With a new preface, Oxford: Wiley-Blackwel, 2010, p. 375.

[3] Ibidem, p. 373.

[4] Ibidem, p. 396

[5] Ibidem, p. 375.

[6] Ibidem, p. xxxiv.

[7] Ibidem, p. 382.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 396.

[10] Ibidem, p. 397.

[11] Ibidem, p. 370.

[12] Nick Stevenson, ,,The future of public media cultures. Morality, ethics and ambivalence”, în Culture and politics in the information age: a new politics? Edited by Frank Webster, London and New York: Routledge, 2001, p. 74.