Marele duşman al omenirii

Dacă n-am fi inventat focul, roata sau săgeata, poate că n-am fi avut, azi, prilej de vorbă în faţa ziarului. Deşi mai orice descoperire importantă a omenirii s-a întors împotriva inventatorului.

Spiritele subţiri, melancolice şi sofisticate nu încetează să acuze progresul tehnologic şi civilizaţia pentru pierderea sensului vieţii. Unde e puritatea începutului? Unde e vârsta de aur? Naiba ştie. Dacă a existat aşa ceva vreodată. A trăi e un risc cotidian. Dar ar fi ajuns vreodată finuţii să citească ceva, în absenţa pericolului/progresului tehnologic, sau în absenţa compromisurilor tragice pe care le impune dezvoltarea istorică? Iată, de câtăva vreme, niscaiva intelectuali au descoperit răul care sufocă România: corectitudinea politică. O invenţie teribilă, care atentează la gândirea, sinceritatea, economia şi politica statului. Sau ale umanităţii.

Parţial, sunt de acord. Când cineva numără băieţeii şi fetiţele de sub un brad împodobit şi denunţă numărul mic de fete, strigând, în numele corectitudinii politice, discriminare! – e caraghios. Dar e şi un mare, inutil consum de timp. Când altcineva constată că în învăţământ sunt mai multe femei decât bărbaţi şi asta e o altă formă de discriminare, prin repartizarea unor roluri sociale inferioare taman femeilor, te ia durerea de cap. Ai putea să răspunzi că gunoierii şi vidanjorii sunt bărbaţi, doar că ridicolul te opreşte. Când auzi că numărul de posturi sau funcţii ar trebui împărţit prin lege şi algoritm între bărbaţi şi femei, în mod egal, intri în panică. I-a lăudat şi susţinut cineva pe hoţomanii (bărbaţi) care împart favoruri, având o putere dobândită printr-o conjunctură nefericită? Ce să spui? Că tocmai competenţa eliminată în prima fază a fost întărită într-a doua, stabilind competenţe exclusiv pe bază de sex? Bravos! Din fericire, toate astea sunt exagerări, pe care le putem demonta folosind, simplu, drepturile universale ale omului.

În schimb, când intrăm în chestiuni de viaţă şi de moarte, „corectitudinea politică“ sare în ajutor de unde nu te aştepţi. Limitează pornirea naturală către discriminare şi incriminare. Restabileşte relaţiile defecte dintre oameni şi ajută, conştient şi raţional folosită, la restabilirea demnităţii umane. Ne mai ajută să ţinem balanţa judecăţii dreaptă, şi asta cu ochii larg deschişi. Tot ea permite, împotriva ideologilor, politicienilor şi (cu un cuvânt care abia acum îşi arată adevărata valoare) „tonomatelor“ (ziarişti în care introduci moneda şi cântă ce vrei), restabilirea proporţiilor. Tocmai corectitudinea poate face deosebirea dintre un rege şi un prinţ „a lu' România“, îndrăgostit preţ de zeci de milioane de euro de pământul iubiţel al patriei străbune. Da, numai corectitudinea (dar hai să-i scoatem codiţa politică şi s-o lăsăm simplă în faţa realităţii) face lumină în povestea raporturilor reale dintre SRI şi celelalte instituţii ale statului, în scandalul intervenţiilor directe şi protectoare ale unui anumit preşedinte în decursul anchetelor. Numai corectitudinea are haz să scoată masca doctă de pe făţăul impostorilor cu doctorate. De aia e duşman oficial. De aia e luată în tărbacă şi abuzată. Ce bine ar fi să ţinem totul ascuns, mai ales porcăriile, sperjurul, crima, incompetenţa. Fără corectitudine, România ar fi a lor, în numele vârstei de aur a omenirii, al Paradisului pierdut. Ce ipocrizie! Ce aroganţă!