Marginea lumii
0
Lumea asta în care trăim are nişte margini, nişte graniţe, dincolo de care nu e decât ceea ce chiar ne închipuim că e.
Nu ducem către acest hotar cu strângere de inimă şi curiozitate, ne apropiem de el cu teamă şi, când ajungem, descoperim că nu e decât un capăt de râpă în care putem să dăm de-a berbeleacul până undeva, jos, de unde lumea noastră se vede ca un tăpşan rămas suspendat între vis şi realitate.
Pe hartă, satul meu e undeva în mijloc.
În realitatea mea, singura adevărată, desigur, dincolo de el ar trebui să se termine lumea.
Copilăria mea nu a trecut dincolo decât la o jumătate de zi, la pas, distanţă.
Adolescenţa mea a îndrăznit să meargă la oraş, dar dincolo de sat a fost la fel de temătoare.
Tinereţea mea s-a reîntors în sat de fiecare dată când a putut şi aproape mereu când a fost obligată.
Maturitatea mea a pus undeva deoparte acest loc, ca pe o carte într-un raft de bibliotecă, ştiind că e acolo şi aşteaptă să fie citită când o veni vremea. Dacă o mai veni.
Iar acum, adică doar în urmă cu vreo câteva luni, am fost din nou către marginea acestei lumi.
...
Foto: Arhiva autor
Am descoperit că dincolo de hotar e tot un sat, cu nişte case, tot la fel, agăţate pe pripoare de pământ nesigur, cu drumuri care, nefolosite, în câteva luni se acoperă cu iarbă.
O oglindă a locului din care venisem.
Cel mai trist şi mai frumos de pe pământ.
Când drumul era doar o iluzie de piatră sfărâmată ce se afunda în noroaie adânci odată cu sezonul ploilor, când existau încă prispe de case de-a stânga şi de-a dreapta şoselei, când livezi ordonate de pruni şi meri urcau dealurile, iar pe suhaturile nepăscute (mai ştiţi ce e un suhat?) se vedeau cosaşii, aliniaţi în vârf de săgeată.
Acum se pregăteşte să vină asfaltul, s-au înmulţit maşinile şi s-au împuţinat casele.
...
Foto: Arhiva autor
Trei lucruri mari s-au petrecut pe aceste locuri în ultimii câţiva ani:
Unu. Un prim ministru cu coafura blondă a aterizat cu elicopterul, după un potop, pe cel de-a doilea stadion al satului - primul, din prund, neavând acces la drumul principal, fiind pe partea greşită a gârlei - ca să vadă cu ochii proprii, dar şi ai celor câteva camere de televiziune care îl (o) însoţeau, cum se zvârcoleşte pământul clisos atunci când rămâne deschis robinetul cerului.
Doi. Nişte băieţi care ţin matinalul la o televiziune de ştiri au încercat să-şi strunească motocicletele pe singurele drumuri de ţară, din ţară, care mai arată ca acum o sută de ani. Cu praful şi noroiul până la sprâncene, au fost acolo, adică aici, în aventura vieţii lor.
Trei. Câteva căprioare au sărit gardul de mărăcini şi au mâncat toate florile pe care mama le plantase în grădină din bulbii duşi de noi la sfârşitul iernii.
Foto: Arhiva autor
....
Nu ştiu de ce vă spun şi vă arăt lucrurile astea despre o lume aflată undeva la nord de Vulcanii Noroioşi, la graniţa dintre deal şi munte, dintre secetă şi potop.
Citim, citiţi, oricum, numai ceea ce e facil, trecător, lipsit de memorie. Iar noi, sau mulţi dintre noi, scriem numai despre aceste lucruri. E mai simplu, ne luam like-urile propuse şi ne despărţim prieteni.
...
Ce mai e satul?
Nu cel care speră la a doua viaţă prin sosirea prinţului moştenitor al imperiului, investitor strategic în laviţe pictate, în şeminee cu faianţă verde şi lămpi de bronz la recepţie.
Nu cel idilic, unde peisajele sunt cărţi poştale pe care le putem expedia prietenilor de pe facebook.
Ce mai e satul care se scufundă încet în uitare şi în pământul de humă plină de sărături, gata să se revolte la prima rupere de nori şi să se răstoarne peste casele construite tot din pământ?
...
Ce să fie, un loc la marginea lumii, acel hotar rămas în spatele nostru, păzit doar de copilărie, dorit de adolescenţă şi vizitat din ce în ce mai rar de celelalte vârste ale noastre.
Se încarcă comentariile...
