Marinarii despre care nu se vorbeşte

Astăzi mi-am amintit că tata e navigator. Uneori uit de el, ceea ce e foarte nedrept din partea mea. Uit că şi-a petrecut viaţa mai degrabă pe mare decât simţind pământul sub tălpi. Astăzi am vorbit cu tata după câteva luni bune în care nu ne-am auzit, fiindcă fiecare îşi duce existenţa pe continente diferite. Sau între continente, în cazul lui.

Era în China şi, în curând, va pleca iar spre Australia. Asta face el, traversează mapamondul încă de când avea douăzeci şi ceva de ani, pentru că îşi iubeşte profesia. Îl ştiu şi pe tata care vine acasă o dată la 6-7 luni şi care, uneori doar după câteva săptămâni, şi-ar fi dat pământul de sub pantofi pentru a se întoarce pe mare, să vegheze din nou motoarele unor giganţi de fier de mii de tone.

Despre marinari se vorbeşte doar atunci când ceva negativ se întâmplă cu ei: sunt luaţi ostatici de piraţii din Somalia, implicaţi în naufragii, atacaţi de forţe ostile cargoului pe care se află sau când se petrec accidente de muncă cu potenţial de dezastre ecologice. De altfel, de ce s-ar vorbi de marinari când nu se vorbeşte nici de bucătari. Ah, ba da, am greşit, bucătarii sunt la modă acum. În cărţi, la show-uri TV, pe site-uri (fac printre cele mai mari rating-uri), la evenimente publice - pentru că am devenit cu toţii pasionaţi de gătit şi am descoperit arta culinară. Atunci de ce s-ar vorbi despre lupii de mare când e şi ăsta un job ca oricare altul. Şi veţi striga, pe deasupra, că-i şi unul bănos!

Subiectivă fiind în această micro-scriere, voi spune că marinarii / vaporenii / navigatorii sau cum vreţi să-i numiţi voi sunt o specie de norocoşi. În fiecare zi, sunt norocoşi că s-au trezit din nou dimineaţa, deşi se află la mii de kilometri depărtare de ţărm, în mijlocul nicăierului pe valuri. Sunt norocoşi să coboare în porturi noi la fiecare voiaj, să culeagă poveşti şi să aducă acasă, cu ei, istorii noi, să guste din culturi diferite şi să fotografieze locuri desprinse din filme. Sunt printre puţinii care reuşeau să iasă din ţară şi înainte de ‘89 şi sa revină la familie cu blugi, cafele, cutii de Mirinda, ciocolată Africana sau săpunuri „de lux”.  Sunt cei care, deşi îşi petrec puţini ani alături de soţie, de copii, de părinţi, se întorc (mai) întotdeauna acasă. Mă întrebam, în copilărie: „Cum de nu ai vrea să rămâi oriunde în lume dacă poţi să faci asta?”

Am vrut de mai multe ori să scriu despre viaţa lui sau a celor asemeni lui, despre curajul, pasiunea şi nebunia lor. Ei sunt cei care trăiesc altfel decât noi toţi: sufocaţi între mentalităţi străine, cu bucătării care mai de care mai exotice sau liberi în nesfârşitul oceanului. Ei, care dorm în paturi înşurubate în podea şi mănâncă din farfurii de metal, sunt bărbaţii „izolaţi” cu bune şi rele, cu vârste, religii şi credinţe felurite, vorbind în limbi de neînţeles, pe acelaşi uriaş care pluteşte spre următoarea destinaţie. Învaţă unii de le alţii, alteori se ceartă - conflictele sunt inevitabile la bordul unei nave atunci când echipajul se schimbă mai mereu - dar obiectivul rămâne unul comun: Ithaca. Nu cea a lui Kavafis, ci a fiecaruia în parte, de la filpinezi la greci, călătoria se sfârşeşte doar pentru a o lua de la capăt.

S-a luptat şi tata ca şi alţii cu furiosul Poseidon, care şi-a luat ofranda atunci când şi cele mai impunătoare vase devin vulnerabile în faţa sălbăticiei naturii. Nici el n-a scăpat de focurile piraţilor din Oceanul Indian, când a respirat cu teama că nu se va mai întoarce niciodată la noi. Poveşti adevărate pe care le-am ascultat nu de pe un audio book, ci de pe buzele părintelui meu. Viaţa marinarilor stă sub semnul unei prietenii sacrale cu marea, poate cea mai fidelă relaţie a lor.

Dar dincolo de primejdiile uneia dintre cele mai vechi meserii, cei care au supravieţuit Lestrigionilor lumii moderne şi Ciclopilor de apă sărată cunosc bucurii pe care mulţi dintre noi nu le vom atinge niciodată. La mine aceste fericiri au ajuns ani de-a rândul sub formă de monede, bancnote, vederi şi cărţi poştale adunate din sute de ţări, în care cel mai probabil nu voi călca vreodată. Mă lăsau să visez la New Orleans, la carnavalul din Rio, la Republica Dominicană sau la plajele din Tunisia. (În plus, m-au ajutat şi la orele de geografie…).   

Tata şi-a început periplul pe flota română, între timp, aceasta a dispărut. Acum ştie să îngrijească inima unor giganţi comerciali la care a ajuns după multe examene, teste, vaccinuri, vizite medicale, zboruri şi nopţi dormite prin camere de hoteluri din cele patru colţuri ale lumii. Tata este şef mecanic şi nu cred că şi-ar fi dat voie să aleagă altă călătorie pentru viaţa lui. Dar de ce să vorbim despre el sau despre alţii ca el?