Măririle de salarii - Senzaţia de déjà vu

Îmi amintesc totul cu maximă exactitate. În ziua de vineri, 24 octombrie 2008, mă aflam la Târgu Mureş. Luam parte la un minifestival de teatru. Televizorul din camera mea de hotel era deschis fiindcă eram în aşteptarea unui comunicat, mă rog, a unui breaking news de mare importanţă

Nu doar eu, ci întreaga categorie profesională din care fac parte aştepta cu sufletul la gură decizia preşedintelui de atunci, dl. Traian Băsescu. În al cărui stilou Mont Blanc stătea puterea de a promulga sau nu legea ce prevedea majorarea cu 50% a salariilor din învăţământ. Aprobată deja de Parlament, aflat atunci ca şi acum în prag de alegeri, contestată fără succes la Curtea Constituţională de guvernul condus de dl. Călin Popescu-Tăriceanu.

Preşedintele a apărut surâzător şi a făcut anunţul. Da, minunea s-a împlinit, dl. Băsescu poza în omul cel bun, în Moş Crăciunul iubitor de carte şi de dăscălime pentru care şi-a grăbit sosirea în România cu vreo două luni. Dăscălime căreia cu un entuziasm de nedescris i-a aprobat dorinţa.

Om politic fiind, şi nu unul oricare, dl. Băsescu nu a uitat să se folosească de anunţ spre a se mai război o dată cu guvernul şi cu premierul Tăriceanu acuzându-i la vrac de toate relele din lume. Dezinteresul pentru banii europeni şi corupţia pentru banii de la buget sunt cauzele pentru care nu se fac investiţii , nu există bani pentru creşterea salariilor profesorilor. - a edictat atunci Traian Băsescu.

Preşedintele şi-a încheiat în cel mai teatral chip cu putinţă alocuţiunea, spunând că nu îşi poate imagina că în România anului 2008 o lege adoptată legal şi promulgată tot la fel ar putea să nu fie aplicată. Ei, bine, nu a fost! A fost prorogată la Sfântu Aşteaptă care mai e aşteptat şi acum. Mai mult, doi ani mai încolo, acelaşi domn Băsescu, cu ochii bulbucaţi de ură, le ciuntea drastic salariile bugetarilor că aflase şi dumnealui că venise criza peste România. Nu şi peste el şi ilustra-i camarilă care acum se pregăteşte să se ducă încet-încet la zdup.

Mărturisesc acum adevărul-adevărat. Atunci, în toamna anului 2008, am căzut în capcana politicianistă întinsă de Parlament şi de numitul Traian Băsescu. În el, în preşedinte, îl vedeam pe omul cel bun care le dorea românilor tot binele din lume, iar în dl. Tăriceanu pe burghezul înţepat ce dorea cu orice preţ ca numai lui să îi fie bine. Cum să îl crezi pe premierul care nu voia şi pace să mărească salariile din învăţământ, câtă vreme tot dumnealui ne asigura cu orişice prilej că ţara e pe drumul cel bun şi că economia duduie? Că nu avem nici un motiv să ne temem că ne va atinge în vreun fel criza economică ce izbucnise violent în SUA.

În realitate, şi dl. Băsescu, şi dl. Tăriceanu minţeau în canon. Cu potenţiometrul tupeului dat la maximum.

Primul o făcea fiindcă voia să îşi asigure voturile unui electorat destul de consistent care ar fi putut conta la alegerile prezidenţiale programate peste un an. Cel de-al doilea deoarece era perfect conştient că mult trâmbiţata creştere economică din vremea mandatului său de premier este profund nesănătoasă. Apă de ploaie, poşircă ce ne era vândută drept Courvoisier.

În mare, situaţia din octombrie 2008 se repetă în noiembrie 2016. Înainte de alegeri, o parte din Parlament se întruneşte într-o mascaradă de şedinţă şi votează val de măriri la pensii şi salarii. Guvernul, premierul formează ad hoc un cor reunit cu vocile mai mariilor PNL ce au boicotat şedinţa şi atrag atenţia că lucrurile nu sunt defel ok. Dimpotrivă. Că e vorba doar despre creşteri pe hârtie, nesustenabile de bugetul României. Că la mijloc nu sunt decât pomeni şi păcăleli electorale cu care, în dispreţul legii, PSD şi aliaţii săi vor să îşi asigure voturi.

În replică, partidul d-lui Dragnea îi pune la zid pe cei ce se opun generozităţii sale mai mult decât suspecte şi îi acuză pe opozanţi de toate relele din lume. Le spune de la obraz că sunt câinoşi, anti-români, că nu degeaba îi cheamă Julien şi Wener, că sunt neputincioşi, că se află în chip suspect pe statul de plată al Băncii Mondiale căreia îi fac în consecinţă jocul, că nu vor cu nici un chip ca măcar unei părţi dintre români să îi meargă ceva mai bine.

Televiziunile aservite PSD pun toate tunurile pe premierul Cioloş, iar unul dintre  pretinşii analişti ce îşi petrece serile ba la România tv, ba la Antena 3 pune la îndoială realitatea de profunzime a creşterii economice cu care se laudă echipa tehnocrată.

Harababura e fără cusur, politicianismul e în floare.

În Babilonia generală a acestor zile eu nu pot decât să reiterez ceea ce am afirmat într-un comentariu publicat în urmă cu foarte puţin timp. Nu, nu vreau cu nici un chip măriri salariale. Nu acum, nu în acest moment. Sunt suspecte. Sunt dar otrăvit.

Iar de păcăleli venite din orice parte a spectrului politic sunt sătul. Pe viaţă.