Masa tăcerilor noastre

Cu masa asta am pornit în viaţă şi am pus toată munca noastră pe ea. Ai observat, nu-i aşa?, Teodora şi-a găsit singură locul în bucătărie. Se saltă în mâini, se răsuceşte şi se aşează cu fundul pe blatul de lemn ce leagă chiuveta de aragaz.

Aşa îi place să stea, pe blatul de lemn, şi să turuie despre ce face la şcoală, despre desenele pe care le-a colorat, despre viaţa ei.

Noi stăm la masă şi o ascultăm. Din când în când o întrebăm. Şi ea ne răspunde şi se uită la noi cum stăm la masă, tu într-o parte, eu în cealaltă parte. Toate cuvintele şi privirile noastre sunt pentru Teodora. Între noi doi, o masă firavă, din fag îngălbenit. O măsor cu privirea piezişă, să nu mă întâlnesc cu privirea ta şi să mă întrebi din priviri de ce te privesc aşa. Dar eu mă uit la masa cu picioare subţiri, căreia nu trebuie să-i pun o hârtie împăturită sub un picior beteag, e bună, nu se clatină, masa asta cu o foaie subţire de melamină, care încă nu s-a crăpat, care şi-a păstrat luciul, încă mai ţine, nu ştiu câţi bani am dat pe ea, dar îmi amintesc foarte bine că am cărat-o amândoi prin Militari, trei staţii de autobuz, eu o ţineam din faţă, tu o ţineai din spate, ne-am distrat cărând-o, era uşoară, era prima noastră masă, era vara lui '91. Sau '92? (Poate ar trebui să scriu exact anul, într-un colţ, cu pixul.) 

Teodora se distrează, dar eu mă uit la neschimbata noastră masă. Asta ne-a legat? Cu masa asta am pornit în viaţă de la „lingură şi furculiţă", pe ea ne-am băut cafeaua în fiecare dimineaţă şi am pus la cale zilele care aveau să vină, la masa asta ne-am făcut planuri, am mâncat, am visat, am băut, am scris, ai plâns, la masa asta ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun şi ţi-am ascuns ce trebuia să nu-ţi spun şi la masa asta ţi-am cerut iertare. Am pus toată munca noastră pe ea. Am bătut cu pumnul în masă, pentru că aşa trebuie să bată un bărbat, uite că n-a păţit nimic!, ai bătut şi tu, dar mai cu grijă, să nu-ţi frângi mâinile, ne-am îmbrăţişat şi tot la masa asta mi-ai spus că eşti însărcinată cu Teodora şi cât de tare ne-am îmbătat. Masa ne-a ţinut unul lângă altul şi nimeni n-a mai avut loc la masă. E masa noastră. 

Teodora râde. Şi noi râdem de râsul ei, fără să ne privim. Poate am obosit, poate ne-am plictisit, poate am uitat, dar cred că ai simţit şi tu că peste masa noastră s-a aşternut tăcerea de ceva timp. Şi toate lucrurile pe care le spun ca să rup tăcerea de peste masă ţi se par banalităţi. Şi tot ce spui ca să alungi norii de tăcere mi se pare o adâncă frustrare.

Tăcerile noastre sunt mai grele decât porcul trântit pe masa de Crăciun.

Gândeşte-te cum vom rămâne într-o zi, când Teodora o să sară de pe blatul din lemn şi o să plece în lume: „Mai vorbim la telefon!" Vom rămâne la masa noastră, fie cu privirile aţintite pe locul în care a stat Teodora, fie cu privirile pironite pe un perete, apăsaţi de un gând nespus, fie la oala cu ciorbă. Vom rămâne muţi şi înfioraţi în marea aşteptare: cine va dispărea primul de la masă. Nu mai e nimic de spus, spectacolul s-a sfârşit, cortina a căzut, decorul trebuie demontat şi masa dusă la recuzită! (Să nu uit, totuşi, să notez cu pixul pe picior în ce an am cumpărat-o!)