Măscăricii romi - embrionii teatrului românesc

0

Publicat: 26.11.2018 12:14

Ultima actualizare: 03.08.2022 22:26

În prag de celebrare a Centenarului României Mari, trebuie sa amintim că romii sunt pe acest pământ de peste 1000 de ani şi că, în ciuda tuturor prejudecăţilor, contribuţia lor la ceea ce ţara asta are ca identitate este majoră. Astăzi, cu ajutorul scrierilor lui Mihai Lukacs, câştigătorul unui program de cercetare academică susţinut de fundaţia noastră, intrăm în lumea măscăricilor, cei care au prefaţat arta teatrală românească.

"De la prima consemnare a măscăricilor în Ţara Românească, introduşi la curtea lui Petru Cercel, devenit domn în 1583, inspirat de glumele şi trucurile bufonilor de la palatul lui Henric al III-lea de Valois,[1] aceşti sclavi culturali sunt aleşi exclusiv din rândul romilor şi vor deveni până în secolul XIX un simbol al teatrului românesc premodern.

Odată integraţi în istoria teatrului românesc, măscăricii îşi pierd etnia şi statutul de sclavi de cea mai joasă speţă, negându-se astfel şi participarea simbolică a romilor la construcţia unei culturi naţionale. Recuperarea măscăricilor romi este un gest de recunoaştere a tradiţiei teatrale rome, care a precedat teatrul românesc şi l-a influenţat profund.

Într-o scrisoare către Ion Ghica, publicată postum în Convorbiri Literare sub titlul Pânea amară a exilului, Vasile Alecsandri deplânge epoca sa ca o „epocă producătoare de tot soiul de saltimbancuri politice şi sociale“, asupra căreia posteritatea va arunca un „râs omeric“ privind caricaturile comice ale trecutului. Personajele timpului său vor fi înfierate cu „sigil neşters de ridicol“ şi vor fi „exploataţi în folosul comediei de către autori dramatici ai viitorului“. Deplângând moştenirea lăsată de generaţia sa, Alecsandri alege următoarele personaje pentru exemplificare: „Astfel, Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliere pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijote etc. Astfel, poporul italian a încarnat grotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în Vasilake Ţiganul, ruşii în Hagi Alvat etc.“.[2] Vasilache Ţiganul este exemplul specific culturii teatrale româneşti, o personificare a sclavului-măscărici rom, care însă va deveni Vasilache, pierzându-şi statutul de sclav rom, printr-o românizare bruscă a personajului, aşa cum îl redă şi Alecsandri în Ion Păpuşariul: Vasilache devine „cetăţenos“, proprietar şi „român de cei noi“, înălţându-şi neamul.

În descrierile cu scopul politic de a sensibiliza boierii proprietari de sclavi, boierii progresişti se opresc asupra a două categorii de sclavi apropiate ca ocupaţie, dar percepute ca vehicule ale unor idei româneşti, cu scopul de a obţine o mai largă simpatie pentru aceste două categorii de sclavi culturali, lăutarii şi măscăricii. Măscăricii aveau numeroase denumiri dar istoria lor era legată de cea a sclaviei rome, meseria de măscărici la curtea domnească sau boierească, asemeni meseriei de lăutar, fiind de la începuturile sale asociată cu condiţia de sclav în casa boierului sau domnitorului.

Măscăricii sau „soitarii“ precedau domnitorii în alai în vremea fanarioţilor, după reguli stricte şi uniforme ridicole. Înaintea domnitorului erau patru soitari, care mergeau pe jos şi râdeau în hohot iar în faţa beizadelelor, câte doi. Ţinutele lor includeau „căciuli mari de blană de tigru, de care atârna o coadă de vulpe, şi înaintea căciulii nişte oglingioare. Purtau pistoale la brâu şi toporaşe în mâni“.[3] Măscăriciul era numit şi caraghioz, un cuvânt de origine turcească care la bază avea kara însemnând negru şi goz, ochi. Caraghiojii erau bufonii din vechile farse medievale, devenind ulterior o denumire dată glumeţilor poznaşi,[4] păstrând etimologia de ochi negri. Termenul s-a păstrat în limba română, însemnând în continuare ridicol. Măscăricii mai erau denumiţi şi „mânlieci“, din grecescul maniakos, atunci când numerele lor includeau şi scamatorii,[5] imaginaţia lor fiind percepută ca o nebunie de moment, care era receptată ca un gest bizar şi ridicol în acelaşi timp. Ghiduşul, provenit de la cuvântul transilvănean biduş, care însemna murdar preluat din maghiară (budos, unde însemna puturos, leneş) era un alt nume dat măscăricilor din Moldova, păstrând însă aici înţelesul mai strict de actor.[6] Dar desigur, cel mai răspândit termen pentru bufonul sclav de la curtea domnească şi boierească era „nebunul“ termen care mai păstrează şi azi, pe lângă înţelesul vag de patologie mentală, conotaţiile de bufon, lipsa de minte, excesivitate sau sminteală,[7] construcţia cuvântului fiind una simpla ne şi bun, o lipsă a ceea ce înseamnă bunătate.

Măscăricii celebri (cum erau Chimiţă, Manea Nebunul, Prinţipul Zamfir de la sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX, miticul Ciubăr Vodă) erau singurii apropiaţi ai domnitorului şi ai marilor boieri, cărora le permiteau să îi critice şi să îi ridiculizeze în mod direct dar în anumite limite, dând astfel voce unor întregi categorii sociale lipsite de această posibilitate. (…)

Măscăricii, robi ai marilor boieri şi ai domnitorului, participau pe parcursul a trei sute de ani la unicele reprezentaţii teatrale ale epocii cu prilejul petrecerilor domneşti şi boiereşti. Împreună cu pehlivanii, o altă categorie de artişti, specializaţi în acrobaţii, măscăricii romi erau permanent în proximitatea domnitorului şi aveau un rol social important, acela de a-l face simpatic pe stăpân în ochii subordonaţilor şi de a-i binedispune pe aceştia cât şi pe stăpân şi familia sa.

„La încoronări de pildă, ei mergeau înaintea alaiului domnesc încălecaţi de-a îndoasele pe cai, împodobiţi şi duşi de slugi domneşti. Măscăricii erau îmbrăcaţi în haine împestriţate cu toate coloarele bătătoare la ochi şi cu felurite găitanuri, pe cap aveau fes roşu de care-ş atârnau două sau trei cozi de vulpe ce fluturau în jurul capului lor. Ei călărind, făceau felurite schimonosituri caraghioaze, strigau, ţipau şi căutau prin toate chipurile să facă să râdă poporul ce-i privea“, aflăm din Istoria Teatrului în Moldova a lui Burada[8]. În imaginaţia şi comicul clovnului de astăzi se regăsesc tehnicile meseriei măscăricilor de ieri, pentru care prezenţa de spirit şi ingeniozitatea reprezentau sursele mijloacelor umoristice îndelung încercate şi şlefuite. Măscăriciul – în accepţie modernă semnificând epitetul depreciativ pentru un om lipsit de seriozitate – era la fel etichetat şi de societatea pre-modernă. Locul ocupat în structura socială a vremii şi dispreţul absolut pentru cei care exercitau profesiunea de măscărici ne sunt limpede ilustrate de Pravila lui Matei Basarab, din 1652, în care se menţiona, vorbind despre împrejurarea în care bărbatul îşi surprindea soţia înşelându-l: „de va fi fost vreun om de jos, cum să zice ţăran, sau vreun slugoiu, sau vreun măscărici […] de-l va ucide bărbatul pre acela, atunce nemica nice o certare să n-aibă“.[9] De asemenea, alăturaţi constant suitei domneşti, soitarii, caricatural costumaţi, interpretau farse cu caracter licenţios şi scenete presărate cu trivialităţi şi ironii, dirijate, după voinţa domnului, împotriva vreunui boier ori spre satirizarea realităţii înconjurătoare.

Una dintre primele piese de teatru româneşti, „Barbul Văcărescul, vânzătorul ţării“,[10] scrisă de Iordache Golescu în 1818, avea scopul de a denunţa cruzimea stăpânirii de la domnitor până la mărunţii slujbaşi ai acestora, zapcii şi bumbaşiri. Un personaj central, Măscăriciul, menţionat explicit ca sclav rom prin sintagma „ţiganul lui Racoviţă“, este prezent pe tot parcursul piesei şi ridiculizează permanent boierimea, exprimând indignarea prin mecanisme comice şi face legătura cu personajele colective, norodul sau preoţii.

În 1895, Ion Luca Caragiale publica articolul Grămătici şi Măscărici în Gazeta poporului.[11] În acest text scurt, adresat presei şi scriitorilor din epocă, Caragiale descrie rolul măscăricilor, „recrutaţi mai totdeauna dintre robi“, care pe lângă grămătici, proveniţi din rândul moşnenilor, aveau un rol important la curtea boierească. Măscăriciul, alături de lăutari, era un rob important al curţii: „orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaş intelectual, tot atât de neapărat unei curţi boiereşti cu întinse relaţii sociale. Pe atunci, când nu se pomenea de viaţă publică şi când elita socială şi high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capşa şi de Bar, avea sindrofie şi chefuri acasă, numa-n işlicel şi-n meşi; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari şi un măscărici“.

Rolul măscăriciului era clar delimitat, la fel şi glumele pe care putea să le facă: „Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri şi chiar pe stăpânu-său şi să spună pe greceşte cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franţuzeşte la Hugo“. Pe lângă aceste obligaţii „artistice“, măscăricii romi „mai făceau boierului şi servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau şi o sarcină politico-socială“. Această sarcină politică este descrisă de Caragiale în următorii termeni:

„Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine ştie ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curţii să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării şi să-i înjure năstruşnic.

Boierul şedea cu ciubucul în pridvor şi striga: «Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!»“

Caragiale considera că acea „epocă patriarhală“ sau „epocă de aur şi de lapte dulce“ a dispărut la sfârşitul secolului XIX iar rolul social al măscăriciului a fost preluat de ziarişti. Deşi măscăricii au dispărut, ei au marcat teatrul din ţările române şi modul de producere a umorului politic. Ca sclavi intelectuali, măscăricii romi au reprezentat principala voce critică la adresa structurilor sociale inechitabile existente, în condiţiile în care hazul lor era un permanent risc. Istoria culturală i-a uitat şi a şters statutul lor de sclavi, odată cu participarea romilor la construcţia unei culturi naţionale româneşti, măscăricii romi fiind cei care au pus bazele teatrului în această regiune.

[1] I.C. Butnaru. Călătorie în lumea circului: Călătorie în lumea circului: Din istoricul circului în România. Bucureşti: Editura Meridiane, 1967, 35.
[2] Vasile Alecsandri. Proză. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967, 526.
[3] August Scriban. Dicţionaru limbii româneşti: Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme. Iaşi: Institutul de Arte Grafice „Presa Bună“, 1939, 1219.
[4] Id., 230.
[5] Id., 820.
[6] Id., 553.
[7] Id., 860.
[8] T.T. Burada, Istoria Teatrului în Moldova, vol.1. Iaşi: Institutul de Arte Grafice, 1915, 77.
[9] Butnaru, op.cit., 37-38.
[10] Al.Niculescu, editor. Primii noştri dramaturgi. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, 49-86.
[11] Iniţial publicat în Gazeta poporului, 1895, Caragiale, I.L. „Grămătici şi măsăcrici“, în Opere III. Versuri - Proză, Articole politice şi literare, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, 162-163." (Lukacs, M, 2016)