Măsurând aiurea fericirea

Dacă România e o ţară tristă, plină de umor, de ce n-ar fi ea populată (şi) de inşi fericiţi, în ciuda etichetei lipite pe fruntea ţării?

Patroana unui atelier de bijuterii din centrul Sibiului şi-a fixat pe unul dintre pereţi o definiţie frumoasă, însoţită de un gest urât. Definiţia spune aşa: „Fericirea e suma nenorocirilor de care nu ai avut parte". Gestul urât constă în cele două cuvinte care străjuiesc între paranteze definiţia: „Părere personală". Ce-i drept, părerea e personală, numai că nu-i aparţine creatoarei de cercei şi verighete, ci lui Michel de Montaigne. Cu toată sulfuroşenia ei, împăunarea cu înţelepciunea altora nu trebuie să abată atenţia de la felul cum e tratată fericirea în vesel-trista lume de azi. Definiţiile nu mai ajung. A venit rândul clasamentelor şi ierarhiilor. O combinaţie de reducţionism procustian şi suficienţă zglobie neagă fericirii dreptul la propria imprecizie şi-o transformă în produs măsurabil. Fericirea dobândeşte greutate şi se trezeşte suită pe cântar, judecată cu ochi de farmacist, prinsă în parametri şi descrisă în grafice multicolore. „O zi de fericire un an de lacrimi cere", scria demult Omar Khayyam. Insuficient, palid şi de un lirism dăunător pentru noi, cei de azi, deprinşi să credem că, dacă un lucru nu poate fi explicat prin procente şi statistici, nu există.

Obsesia de-a măsura fericirea prin sondaje şi anchete fără sens se logodeşte cu un alt beteşug: foamea bezmetică de superlative, dorinţa de-a afla cine e pe primul loc în toate cele: brânzeturi, tractoare, lână dărăcită, maşini de curse, biscuiţi, ecologie, dansatoare din buric sau literatură concentraţionară. Şi cum maniile nu au lecuire, baletul superlativelor se întinde pe toată scena lumii. Orice întrebare începută prin „Care credeţi că e cel mai / cea mai...?" poartă în ea mugurii stupizeniei şi ai ridicolului. Trăim într-o lume parcelată atent şi inutil. Prost folosită, rigoarea se transformă din aliat în inamic. Din nefericire, fericirea a încăput şi ea, de câţiva ani încoace, pe mâna celor care croşetează clasamente. O dată sau de două ori pe an, diverse agenţii şi organisme măsoară nemăsurabilul şi îşi cotcodăcesc rezultatele. Fiindcă nu li s-a comandat încă să determine câţi stropi de apă are o cascadă, aceste structuri cu denumiri mirobolante stabilesc - pe criterii discutabile şi printr-o tristă relativizare - cine e fericit şi cine nu pe planetă. De fiecare dată triumfă, previzibil, scandinavii, care fac schimb de locuri în cadrilul fericirii, având grijă să nu plece niciodată de pe podium. Şi tot de fiecare dată, realizatorii sondajelor confundă netulburat confortul cu fericirea, trecând sub tăcere epidemiile depresive care scutură civilizatul şi asepticul spaţiu scandinav.

Recunosc, m-ar ispiti o cură de finlandism lacustru, după cum mi-ar plăcea să am spitale ca ale suedezilor, drumuri ca ale danezilor şi candori norvegiene. Cred însă că drumul spre fericire trebuie să treacă prin libertate - deopotrivă exterioară şi lăuntrică. Altfel, nu facem decât să ne închinăm unei felii de şuncă. Să omagiem digestia şi preaplinul. Cât despre România, ea stă, fireşte, prost în acest clasament care vrea să umezească ochii folosind criterii uscate. Ei bine, am onoarea să contest sondajul. Dacă România e o ţară tristă, plină de umor, de ce n-ar fi ea populată (şi) de inşi fericiţi, în ciuda etichetei lipite pe fruntea ţării? Albert Schweitzer spunea că fericirea înseamnă sănătate bună şi memorie proastă. Însă poţi fi la fel de fericit când, uitându-te în oglinda conştiinţei, nu vezi pete sau semne de rugină. Sau când mănânci un cataif. Sau când salvezi o vrabie rămasă în casa scărilor. Sau când te uiţi pe geam şi surâzi la încăpăţânarea toamnei de-a se crede vară.