Meditaţii la umilinţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Slugărnicia are corp şi mişcări de reptilă. Practicantul şi destinatarul ei se întâlnesc uneori în perimetrul repulsiei.

Unii se apropie de pereţi, tinzând să se confunde cu ei. Alţii pregătesc genunchii pentru o uşoară flexare ierarhică. Unii îşi dreg vocea, dispuşi să râdă chiar dacă gluma pe care-o aud e proastă. Alţii se pregătesc pentru un susur insinuant la ureche. Prezenţa şefului declanşează un spectacol construit în jurul unui singur lucru: reflexul de obedienţă. Angajatul se simte dator să laude ceva care-i aparţine superiorului: o idee, un parfum, un pronostic, o brăţară. Slugărnicia are corp şi mişcări de reptilă. Practicantul şi destinatarul ei se întâlnesc uneori în perimetrul repulsiei. Primul se umileşte bănuind că, dacă nu o face, riscă să-şi piardă postul. Al doilea se lasă tămâiat nu din plăcere, ci mai degrabă dintr-o milă prost manifestată („Dacă-i tai macaroana, suferă şi mai rău şi în plus crede că am ceva cu el"). Când grija pentru mâine devine povară, numărul de ţuţeri creşte necontrolat. Se va găsi oriunde cineva care să-i măture şefului scama care n-a apucat să-i cadă pe rever, cineva care să‑i spună „Maestre" cu un zâmbet unsuros, cineva care să vadă în el un far strălucind generos în noaptea tranziţiei.

Câtă vreme linguşeala e încurajată sau - şi mai rău - pretinsă de cel aflat în vârf, lucrurile sunt urâte, dar întru câtva de înţeles, mai ales într-o ţară unde rectitudinea are statut de cascadorie. Mai greu de explicat e reflexul subaltern în locurile unde nimeni nu pretinde prosternări şi complimente. Aici intervine o falsă fidelitate profesională care se altoieşte pe tulpina unei totale lipse de cavalerism. Adeptul acestui comportament prezintă simptomele unui autism vinovat: incapacitatea de-a vedea valoare altundeva decât în propria ogradă, elogierea până la saturaţie a propriei firme, veştejirea sau măcar ignorarea concurenţei. Îl obligă cineva la asemenea piruete? Nu. Îi impune şeful prin contract un număr de elogii pe ziua lucrătoare? Nici vorbă. Şi-atunci? Totul devine o chestiune de imagine şi de mesaj. Angajatul pozează în monument de loialitate. El nu e doar soldatul credincios al patronului, ci, la nevoie, se transformă în dulău vocal. Îşi modifică singur fişa postului, unde gânguritul subaltern, „spre ştiinţa şefului", ajunge în capul listei de îndatoriri.

 Un exemplu dintr-o sută. La fiecare târg de carte, văd la lucru unul dintre exponenţii acestei categorii. Îl privesc atent, cu atenţia entomologului care ţine sub lupă o specie stranie. Încerc să-mi dau seama dacă slugărnicia de serviciu e o scenetă de ochii lumii sau dacă a devenit convingere. Cu fiecare prilej îmi spun că răspunsul corect e a doua variantă, în contul căreia obţin dovezi peste dovezi. Ne‑am întâlnit cu un an în urmă la o discuţie televizată de la Gaudeamus, când realizatoarea emisiunii ne-a întrebat ce titluri ne atrăseseră atenţia la alte edituri decât la cele unde lucram. Am nominalizat şapte titluri de la tot atâtea edituri. Colega mea (bănuiesc că aşa se cade să-i spun) a privit în cameră şi a spus: „Editura NOASTRĂ le oferă cititorilor ocazia de-a se întâlni cu o serie de nume grele... etc". Cu două-trei luni în urmă, mai mulţi reprezentanţi ai editurilor au fost întrebaţi ce îşi propun să citească în concediu. Toţi au ales titluri fără legătură cu editura unde lucrau, în afară de persoana în cauză, care a găsit de cuviinţă să promoveze trei titluri ale instituţiei de unde îşi ridică salariul. Sper că acest om e apreciat cum se cuvine de şefi şi că i se acordă din când în când o primă de fidelitate. Iar dacă la un moment dat va pleca de-acolo şi se va muta la vreuna dintre editurile tratate cu dispreţ, să n-aibă grijă. Slugărnicia se iartă repede, mai ales când arăţi că ştii s-o redirecţionezi. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite