Societate

articolul anterior articolul urmator

Memoriile unei proscrise

4
19 Nov 2020 15:41:30
Justina Irimia

Lectura celebrelor jurnale ale Nadejdei Mandelştam – Fără speranţă şi Speranţă abandonată – republicate de editura Polirom, anul acesta răspunde, pentru publicul est-european, unui îndemn firesc al datoriei morale.


Însă ca tulburător avertisment, ea este cel puţin la fel de binevenită pentru a tempera sau reevalua entuziasmul produs de apariţia unei noi unităţi de gândire, cu precădere în rândul tinerilor.

Văduva poetului acmeist Osip Mandelştam, Nadejda Hazina Mandelştam (1899 – 1980) îşi numeşte volumele de memorii speculând jocul de cuvinte produs de numele său şi de substantivul comun nadežda (< sl. speranţă). În anii ’60, textul circulă în samizdat. Cu resemnarea bătrâneţii şi distanţa analitică adecvată, ea redă spiritul epocii în care coabitarea cu hidra sovietică se transformă în performanţă demnă de analize sociologice. Pe fundalul relaţiei sale de 19 ani cu Osip, persecutarea acestuia, în urma conceperii unei epigrame satirice la adresa lui Stalin, este evocată pe parcursul a sute de pagini. Prima arestare (1934), exilul din nordul Uralului, în care Nadejda îl însoţeşte, numeroasele sejururi în oraşe la mare distanţă de capitală, arestul final (1938), încercările ei de afla informaţii despre circumstanţele morţii într-un lagăr de tranzit lângă Vladivostok, precum şi demersul de reabilitare post-mortem, după două decenii de peregrinări impuse prin ţară formează un fir narativ sinuos şi dens, marcat de anacronismele şi repetiţiile inevitabile ale textului memorialistic.

Nadejda descrie universul lui Osip, de la viziunea sa existenţială la cea estetică, menţionând sursele de inspiraţie şi metabolismul creaţiei. Ea scrie, după dictarea lui, zeci de poezii a căror soartă ar putea reprezenta în sine obiectul unui mic roman – ascunse în cele mai insolite locuri (cratiţe, şoşoni, cizme, feţe de pernă), transcrise de nenumărate ori până la memorare, încredinţate persoanelor apropiate, unele pierdute, altele salvate... Cele din urmă răzbună sfârşitul tragic al autorului, odată cu publicarea postumă. „Exponent al armoniei universale” (p.203), poetul împărtăşeşte destinul oamenilor, crede Nadejda, definindu-şi soţul ca pe o fiinţă candidă, ludică, solară şi fundamental optimistă, în ciuda presentimentului unei morţi cumplite. A rămas antologică mărturisirea lui Osip – „Poezia numai la noi e respectată: pentru ea oamenii ucid. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie…” (p.173)

Sunt consemnate şi două scurte idile care ameninţă stabilitatea conjugală, prilej pentru soţia înşelată să se manifeste zgomotos – „O dată sau de două ori a plecat de acasă şi eu l-am întâmpinat cu scena clasică: am spart o farfurie şi am zis: „ Ori ea, ori eu...” El s-a bucurat ca un nerod: „În sfârşit, ai devenit o femeie adevărată!” (p.642)

Un comentariu ironic al Nadejdei redă viziunea tonic-realistă asupra căsătoriei – „Am auzit de un bătrîn care şi-a părăsit femeia după ce a trăit cu ea vreo patruzeci de ani. A lăsat un bilet în care spunea că întregul trecut n-a fost decît o eroare. Eu sunt pentru divorţul la tinereţe, ca să nu mai fie erori de lungă durată.” (p.567)

Numeroase pagini ale ambelor jurnale sunt dedicate prieteniei cu poeta acmeistă Anna Ahmatova. Spirite afíne, ea şi Osip îşi creează propriul univers în care soţia lui este, pe cât permite asimilarea, invitată. După moartea lui, cele două îşi continuă relaţia, evocându-l pe marele dispărut şi asigurându-şi sprijin reciproc. „Ahmatova mea era o femeie aprigă, un prieten care a stat cu tărie de fier alături de Mandelştam, un aliat fidel contra lumii barbare în care trăiam, stareţa austeră şi necruţătoare, capabilă să urce pe rug pentru credinţa ei.” (p.675)

Jurnalul Fără speranţă se încheie cu expunerea demersului sisific al Nadejdei de a afla informaţii privind ultimele zile şi moartea lui Osip. Datele certificatelor de deces fiind trecute arbitrar, îi este imposibil să determine data exactă, iar discuţiile cu câţiva foşti deţinuţi din acelaşi lagăr îi adâncesc confuzia. După aflarea a două ipoteze privind cauza sfârşitului – tifos exantematic, respectiv epuizare –, ea conchide: „Iată tot ce ştiu despre ultimele zile, despre boala şi despre moartea lui Mandelştam. Alţii ştiu şi mai puţin despre sfîrşitul celor dragi lor.“ (p.421)

Cronica redă acurat climatul de teroare şi suspiciune al anilor ’30, explorând consecinţele zdrobirii spiritului. Disonanţa fundamentală dintre cuplul Mandelştam şi universul stalinist se înfăţişează în diverse forme ale evadării estetice aşezate sub umbra constantă a ameninţării. Elaborarea unor mecanisme defensive şi micile strategii ingenioase de ripostă la viclenia periculoasă a funcţionarilor reflectă cea de a doua natură a lui homo sovieticus. Osip şi Nadejda dezvoltă un organ de multe ori infailibil pentru detectarea agenţilor de urmărire, a delatorilor şi a altor forme de material uman abject, însă deseori, aceşti duşmani sunt imposibil de evitat. Cu privire la soarta intelectualului în universul totalitar ea consemnează o realitate uşor recognoscibilă – „tendinţele antiintelectuale […] se fac simţite întotdeauna în instituţiile supraaglomerate, unde oamenii îşi apără cu înverşunare dreptul la ignoranţă. Le-am dat educaţie stalinistă, şi ei au primit diplome staliniste. Şi se ţin de acele privilegii pe care le oferă diploma. Altfel n-au unde să se ducă.” (p.372)

Probabil cele mai bulversante reflecţii se referă la identitatea iudeo-creştină a cuplului. Evrei convertiţi, cei doi sunt marcaţi de revelaţia iubirii mântuitoare. Nadejda descrie scena vandalizării unei bisericuţe sub forma unei „confiscări” de către autorităţi. Imaginea bătrânului preot tremurând în lacrimi în faţa distrugerii icoanelor i s-a înscris în memorie, pe fundalul virulentei propagande antireligioase practicate cu voluptate la toate nivelurile sociale. La fel şi replica unei colhoznice încă active la 70 de ani, care mărturiseşte cu patos: „Eu nu cred în icoane, eu cred în Puterea sovietică...” (p.562)

Supuşi anatemei colective, oamenii care au ales să nu se lepede de Dumnezeu „erau călcaţi în picioare şi dispreţuiţi cu toată sinceritatea şi ardoarea descoperitorilor de mari adevăruri”. (p.743) Observaţia Nadejdei cu privire la guvernarea noii ordini este tulburător de relevantă astăzi – „Samavolnicii au proclamat cultul omului şi rezultatul a fost că l-au călcat în picioare. S-au agăţat de omul-Dumnezeu, împotriva căruia ne-a avertizat Dostoievski, şi noi am aflat ce este omul-Dumnezeu (sau supraomul) în acţiune.” (p.713)

Iată viziunea lui Osip asupra creştinismului: „Graţie extraordinarei bunătăţi a creştinismului, toată cultura noastră bimilenară nu este decît permisiunea acordată oamenilor pentru joc şi veselie spirituală, pentru imitarea liberă a lui Hristos.” (p.294)

Descendenţa ideologică a regimului sub care şi-a trăit tinereţea i se înfăţişează fără echivoc rusoaicei care îşi scrie memoriile în anii ’70. Fără patetism, într-o subtilă notă de avertisment, acest observator lucid al evenimentelor contemporane îi aminteşte pe tinerii harnici care „vor ucide cu nu mai puţină sîrguinţă decît bunicii lor” (p.908)

Redată savuros de cinematografic, una dintre cele mai relevante experienţe ale existenţei Nadejdei se consumă cu ocazia unei şedinţe de înfierare organizate de catedra de limbi străine a institutului în care predă un curs de limba engleză. Moartea lui Stalin împiedică măsurile de pedepsire care ar fi urmat să fie decise pentru comportamentul său considerat subversiv, însă, după aproape şapte decenii, acuzaţiile sunt de o familiaritate cel puţin îngrijorătoare. Iat-o pe una dintre ele: „[...] persecut tineretul: la cursul de gramatică teoretică spusesem că tînărul gerunziu englezesc ia locul bătrînului infinitiv. În această frază au sesizat o aluzie la conflictul dintre părinţi şi copii, de neconceput în ţara socialismului” (p.812)

După decenii de prigonire şi suferinţă îndurate cu demnitate, Nadejda nu îi cruţă pe intelectualii contemporani seduşi imberb şi fatal de aura comunismului. Este delicioasă maliţia sa la adresa lui Sartre, pornind de la realitatea totalitară care se traduce şi prin arestări masive „ca nimeni să nu cîrtească. Aceasta era politica înţeleaptă a cîrmuitorilor înţelepţi care vor salva lumea. Domnul Sartre n-o să citească, fireşte, cartea mea, însă rog să i se transmită aceasta – să ştie.” (p.964) Îndemnul sarcastic al Nadejdei Mandelştam şi-a păstrat forţa. Un avatar la fel de solid ar fi necesar, astăzi.
 

Nadejda Mandelştam, Fără speranţăSperanţă abandonată, traducere, note şi indice de Nicolae Iliescu, Polirom, 2020.

 

 

 

 

 


Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Iulian Arion
19.11.2020, 16:22:09

Pacat ca in Romania au fost prea putine astfel de caractere. Dupa 1990 a aparut o sumedenie de propagandisti, care i-au acuzat pe romani de toate frustrarile lor: de la faptul ca nu au fost in stare sa construiasca un socialism uman (europarlamentarul damnatio memoriae) si pana la vinovatia de de a se fi nascut in Romania. De parca erau optiuni individuale. Un alt damnatio memeriae isi facuse blog doar pentru a comenta zicerile ridicole ale unei traseiste de partid.

-1 (1 vot)
Vlach lives matter
6.01.2022, 15:33:43

În România au fost astfel de caractere. Pentru Alex Donciu și Moftronicii ceilalți, fii de kolhozniki breji care sunt: Gheorghe Nastasiuc, din raionul Soroca, după ocuparea Basarabiei de către sovietici intră în ostilități cu sovieticii. A denigrat în mai multe rânduri colectivizarea, a persiflat sistemul de învățământ sovietic si a pus la îndoială victoria Armatei Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, el şi-a bătut joc de comuniști, luându-i în zeflemea si a negat geniul militar a lui Stalin, până la a declara că „Uniunea Sovietică trebuie distrusă. Stalin şi guvernul sovietic trebuie demişi” şi că „în Moldova nu va fi puterea sovietică, ci engleză şi americană. :) [----Să sperăm că sunt vorbe profetice :)] În dimineața zilei de 6 martie 1953 auzind despre moartea lui Stalin, Nastasiuc ar fi exclamat: „Bine ar fi dacă, în decursul a trei zile, ar muri nu doar Stalin, ci toți comuniștii, atunci nici colhozuri nu vor mai exista. A doua zi, aflând că celor ce doresc să-i aducă un ultim omagiu lui Stalin li se acordă gratuit bilete la tren, Nastasiuc a exclamat: „Să se ducă dracii să-l vadă!" A fost desigur turnat de săteni. Simion Vladov, născut în 1911, în satul Parcani, raionul Tiraspol, auzind anunțul din 6 martie 1953 despre decesul lui Stalin, de fata cu mulți colhoznici, ar fi remarcat cu bucurie neascunsă în glas: „În sfârșit, slavă Domnului că a murit! De acum vom trăi bine!" Nu, nu a trăit mai bine, fiind doua zi turnat la NKVD. Grigore Gafencu, fost ministru de externe și ambasador la Moscova: "„Nici un dregător sovietic sau din ţările învecinate zise 'satelite' nu are dreptul să se desprindă de ele! [crimele comuniștilor…] Iar „spovedaniile„ [din februarie 1956 ale] lui Hruşciov nu ne pot înșela şi nu ne vor face să uităm că crimele cele mai grozave ale regimului stalinist, încălcarea unor ţări şi sugrumarea drepturilor şi libertății lor nu au luat sfârșit şi ţin mai departe şi păstrează neîndreptate stări de nesiguranță, de groază şi de deznădejde. […]’ „Stalin a întruchipat timp de 25 de ani întreg comunismul sovietic. Înconjurat de discipoli şi de partizani slugarnici, el a hotărât, a împlinit, a tăiat şi a spânzurat cu aprobarea însuflețită şi cu ajutorul neîngrădit al tovarășilor săi, în numele statului şi al partidului comunist.” „Crimele sale împotriva oamenilor şi împotriva popoarelor sunt şi vor rămâne crimele URSS-ului” Legat de subiectul acestui articol, scriitorul Mandelștam (de la Mandelstamm cel mai probabil, din idiș, germana evreiască: "trunchi de migdal sau care se trage din migdal") în urma epigramei fatidice pe care a recitat-o plin de bravură într-un cerc restrâns, va fi silit la un exil în interiorul țării, întâi în Urali , la Cherdyn, zona Perm. Apoi sentința e îndulcită și nu i se va da voie să trăiască în niciunul dintre orașele mari, dar având libertate de mișcare și drept să se stabilească oriunde altundeva. Va alege Voronezh, urmând ca peste alți câțiva ani să se hotărască "corecția" sa când calcă iar pe bec, într-un lagăr îndepătat pe la Vladivostok. Chiar și în condițiile textului negativ, Boris Pasternak povestește că a fost șocat să îi audă vocea luI Stalin la telefon întrebând de Mandelștam dacă " e cu adevărat geniu în el". Nevasta cu poeta Anna Akhmatova, ca și alții fac campanie ca pentru tânărul acela ziarist bielorus ostil lui Lukașenko și trag de Pasternak care deși nu susținea tonul epigramei, trage de Bukharin să intervină pe lângă Stalin. Textul epigramei: "Trăim făr-a simţi ţara de sub noi, din substanţa ei extraşi. Cuvintele noastre nu se-aud dincolo de zece paşi, Dar când, rareori, se-aud câteva şoapte, ele conţin, Aluzii fricoase despre omul de sus, de pe muntele Kremlin. Degetele lui sunt grase ca nişte viermi, Iar vorbele bolovani, ochii încruntaţi şi fermi. Carcalacul mustăţii lui se zguduie mereu de râs, Iar cizmele militare strălucesc, atât de lustruite îs. În juru-i se-învârte-o gaşcă de şefuleţi cu gât uscat, Pe care-i sperie şi-i manipulează neîncetat: Ei miaună, sâsâie sau scâncesc morţi de frică, Dar numai el loveşte, vomită şi cu degetul indică. Fierar, forjează decretele-potcoavă după propriul plac, Lovind pe unii-n gură, pe alţii între ochi sau în stomac. Pentru el fiecare execuţie e-o prăjitură bună,-o bere, Care-întreţine-n pieptul larg de Osetin setea de putere." Se simțea mort fără metropola Petersburgului, dar în care oricum nu putea trăi cum spune des în versurile sale: "Şi noaptea asta, ajută-mi, Doamne, să rămân viu, Căci mă tem pentru viaţă, pentru roaba ta anume... De trăieşti în Petersburg - parcă-ai dormi-ntr-un sicriu." "Deci, de ce şi până astăzi ăst oraş îmi mai apasă dominator Gânduri şi sentimente, în baza unui drept de demult, abolit? De la incendii şi geruri el devine mai obraznic, impilator -" Deloc surprinzător, va ajunge în stepele siberiene care parcă îl cheamă: "Mai bine, ca pe o căciulă, mă băgaţi în mâneca Şubei fierbinţi din stepe siberiene..." "Ajută-mi Doamne să rămân viu că mă tem pentru viață" --versuri marca Cheloo Despre celălalt oraș: "Oarecui nu-i va ajunge căldură din mănuşa sa Ca să înconjoare Moscova, curvă sadea." -----Yeah :) "Mi s-a dat un trup – ce să fac cu el acum? Un trup unic şi, cumva, numai al meu. Cum Şi cui aş putea mulţumi pentru-această Bucurie tăcută, această întâmplare fastă?" -----[ce ai zice dacă lu' mamă-ta?!] :) Cine nu cunoaște dar ar trebui, să vadă filmul georgianului Tengiz Abuladze despre o femeie care nu lasă trupul unui stalinist să se odihnească în același pământ în care el i-a băgat pe rudele și prietenii ei: intitulat "Monanieba" în geor. sau "Pokayanyie" în rusă (Repentance în engl. din 1984) Parcă din dorința de a onora la nesfârșit valoarea Stalin-ilor care trebuie mereu să fie deasupra și nu se cade să coboare vreodată :) Acum o să citesc din jurnalele soției, Nadezhda Mandelstam. Sunt sigur că merită, săru'mânile Justinei Irimia. De fapt, cred că sunt mai interesante decât poezia bărbatului căruia a trebuit să-i rabde adulterele, să-i memoreze scrierile și să se îngrijească să le publice. Se relatează că la sosirea în Voronezh, Osip a încercat să se arunce pe geam. Lăsată singură de Osip, își va lua diploma și va preda engleza pentru a trăi, obținând și licența de lingvist după moartea lui Stalin. În mod hilar, epigrama respectivă cu care și-au complicat viața Mandelștamii, nu fusese scrisă, ci tot memorată a trebuit de către turnător. Se pare că toți erau talentați, cine se asemăna se aduna în cuiburile de artiști ai Petersburgului. Din versurile citite de mine până acum nu trebuie să ne fie rușine cu Bacovia, Arghezi, Stănescu ai noștri, dar nici critic literar nu sunt, e drept. Stănescu, spre comparație: "Şi eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, şi lucrurile vin tot mai aproape, şi pieptul mi-l strâng şi mă dor." în și-ar fi dorit să fie motan: "Pisicile de prin vecini să le gonesc pe la pricini, să-mi fete fiecare-un pui c-un ochi verzui şi-un ochi căprui." în primăvara: "Alături de mocirlele uscate ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare cam câte fete-s astăzi deflorate?" Ei, dacă îl traduc rușii zic și ei pe drept că-i genial :) în dialog cu moartea: "De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea. Sunt liber, i-am răspuns, aşa că nu am chef să-ţi răspund. Ea a stat un timp descumpanită, apoi, mi-a dat drumul. Am pe mine toate ştampilele. Dacă vreţi să ştiţi eu, unul, sunt în ordine, mie mi se dă drumul." o altă matematică: "Noi ştim că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu ştim cât face. Ştim că cinci fără patru fac unu, dar un nor fără o corabie nu ştim cât face. Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu, dar un munte împărţit la o capră nu ştim cât face. Ştim că unu plus unu fac doi, dar eu şi cu tine, nu Ştim, vai, nu ştim cât facem."

Iulian Arion
19.11.2020, 20:24:25

In locul unei introspectii - barna din ochiul propriu - autoproclamatul intelectual a gasit de cuvinta sa faca bascalie de berarie de orice si de oricine. Putem vedea in filmul romanesc, in articolul din ziar, in emisiunea tv. O capetenie de la uniunea scriitorilor, calatorind in elicopter cu Ceausescu, a fost intrebat de dictator daca ar trebui marite salariile minerilor. Nu, ca-i beau! Atat l-a dus capul sa-i spuna dictatorului. Intr-o vizita la uniunea scriitorilor, Ceausescu le-a cerut sa prezinte critici ale politicii de partid. Un intelectual din Slobozia, foarte simpatizat de Ceausescu, a raspuns ca "dinozaurii sa faca loc tinerei generatii". Ne-am mirat apoi ca "literatura de sertar" nu a existat dupa 1990. De ce? Pentru ca ei nu erau scriitori ci propagandisti!

-3 (7 voturi)
Vlach lives matter
6.01.2022, 15:51:32

Ehe :) Ceaușescu era om simplu și naiv. Nu era om de litere ca Stalin :) Iaca spre întemeierea spuselor câteva cugetări de-ale ciobanului osetian de la Kremlin cum l-a numit Mandelștam: -Nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine. [foarte mandelștamian :)] -Eu sunt focul, Rusia e oţelul. Împreună suntem invincibili. [hihihi] -O parte din voi cred că nu putem da o vacă membrilor colhozului, alţii că nu le putem da o scroafă. Pe scurt, văd că vreţi să aveţi o viaţă grea ::))) -Dacă opoziţia se dezarmează singură, toate bune şi frumoase. Dacă nu, trebuie s-o dezarmăm noi. -Viaţa a devenit mai bună, tovarăşi; viaţa a devenit mai frumoasă, iar când viaţa ţi se pare frumoasă, treaba merge mai bine [mare deosebire față de poezia lui Osip , optimism la dracu'] -Veselia este cea mai remarcabilă calitate a Uniunii Sovietice." YEAH :) -L-am întâlnit pentru prima dată pe Lenin în decembrie 1905 la conferinţa bolşevicilor de la Tammerfors. Mă aşteptam să văd "conducătorul", Marele Om, atât din punct de vedere politic cât şi fizic. Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut un om dintre cei mai obişnuiţi, mic de statură, care nu se remarca prin nimic, dar absolut prin nimic, de restul muritorilor. [LOOOL] -Dacă te culci cu Lenin, nu înseamnă că te și pricepi la leninism! [îi spune soției lui Lenin] -Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare îşi impune propriul său sistem social până unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi altfel. -Lasă-i să discute! Lasă-i să vorbească! Periculos nu este duşmanul care se autodemască. Este de temut duşmanul camuflat, pe care noi încă nu îl cunoaştem. - Când îi spânzurăm pe capitalişti ei ne vând frânghia pe care o folosim. [genial, nu poți să nu arăți o fărâmă de simpatie artistică] -Am creat atâtea popoare, ce mai contează dacă mai creăm unul :) -Recunoştinţa este o boală de care suferă câinii." ouch :) -în stil Năstase, căruia niște români vroiau să îi numere ouăle: "Mă întrebaţi despre mijloacele mele financiare. Vă mărturisesc că în niciun exil nu am dus-o atât de rău ca aici. Dar pentru ce îmi puneţi întrebarea asta? V-aţi umplut de bani peste noapte şi v-aţi gândit să-i împărţiţi cu mine? Atunci nu mai staţi! Acum e momentul!" ::)))

Modifică Setările