Memoriile unei proscrise

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lectura celebrelor jurnale ale Nadejdei Mandelştam – Fără speranţă şi Speranţă abandonată – republicate de editura Polirom, anul acesta răspunde, pentru publicul est-european, unui îndemn firesc al datoriei morale.


Însă ca tulburător avertisment, ea este cel puţin la fel de binevenită pentru a tempera sau reevalua entuziasmul produs de apariţia unei noi unităţi de gândire, cu precădere în rândul tinerilor.

Văduva poetului acmeist Osip Mandelştam, Nadejda Hazina Mandelştam (1899 – 1980) îşi numeşte volumele de memorii speculând jocul de cuvinte produs de numele său şi de substantivul comun nadežda (< sl. speranţă). În anii ’60, textul circulă în samizdat. Cu resemnarea bătrâneţii şi distanţa analitică adecvată, ea redă spiritul epocii în care coabitarea cu hidra sovietică se transformă în performanţă demnă de analize sociologice. Pe fundalul relaţiei sale de 19 ani cu Osip, persecutarea acestuia, în urma conceperii unei epigrame satirice la adresa lui Stalin, este evocată pe parcursul a sute de pagini. Prima arestare (1934), exilul din nordul Uralului, în care Nadejda îl însoţeşte, numeroasele sejururi în oraşe la mare distanţă de capitală, arestul final (1938), încercările ei de afla informaţii despre circumstanţele morţii într-un lagăr de tranzit lângă Vladivostok, precum şi demersul de reabilitare post-mortem, după două decenii de peregrinări impuse prin ţară formează un fir narativ sinuos şi dens, marcat de anacronismele şi repetiţiile inevitabile ale textului memorialistic.

Nadejda descrie universul lui Osip, de la viziunea sa existenţială la cea estetică, menţionând sursele de inspiraţie şi metabolismul creaţiei. Ea scrie, după dictarea lui, zeci de poezii a căror soartă ar putea reprezenta în sine obiectul unui mic roman – ascunse în cele mai insolite locuri (cratiţe, şoşoni, cizme, feţe de pernă), transcrise de nenumărate ori până la memorare, încredinţate persoanelor apropiate, unele pierdute, altele salvate... Cele din urmă răzbună sfârşitul tragic al autorului, odată cu publicarea postumă. „Exponent al armoniei universale” (p.203), poetul împărtăşeşte destinul oamenilor, crede Nadejda, definindu-şi soţul ca pe o fiinţă candidă, ludică, solară şi fundamental optimistă, în ciuda presentimentului unei morţi cumplite. A rămas antologică mărturisirea lui Osip – „Poezia numai la noi e respectată: pentru ea oamenii ucid. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie…” (p.173)

Sunt consemnate şi două scurte idile care ameninţă stabilitatea conjugală, prilej pentru soţia înşelată să se manifeste zgomotos – „O dată sau de două ori a plecat de acasă şi eu l-am întâmpinat cu scena clasică: am spart o farfurie şi am zis: „ Ori ea, ori eu...” El s-a bucurat ca un nerod: „În sfârşit, ai devenit o femeie adevărată!” (p.642)

Un comentariu ironic al Nadejdei redă viziunea tonic-realistă asupra căsătoriei – „Am auzit de un bătrîn care şi-a părăsit femeia după ce a trăit cu ea vreo patruzeci de ani. A lăsat un bilet în care spunea că întregul trecut n-a fost decît o eroare. Eu sunt pentru divorţul la tinereţe, ca să nu mai fie erori de lungă durată.” (p.567)

Numeroase pagini ale ambelor jurnale sunt dedicate prieteniei cu poeta acmeistă Anna Ahmatova. Spirite afíne, ea şi Osip îşi creează propriul univers în care soţia lui este, pe cât permite asimilarea, invitată. După moartea lui, cele două îşi continuă relaţia, evocându-l pe marele dispărut şi asigurându-şi sprijin reciproc. „Ahmatova mea era o femeie aprigă, un prieten care a stat cu tărie de fier alături de Mandelştam, un aliat fidel contra lumii barbare în care trăiam, stareţa austeră şi necruţătoare, capabilă să urce pe rug pentru credinţa ei.” (p.675)

Jurnalul Fără speranţă se încheie cu expunerea demersului sisific al Nadejdei de a afla informaţii privind ultimele zile şi moartea lui Osip. Datele certificatelor de deces fiind trecute arbitrar, îi este imposibil să determine data exactă, iar discuţiile cu câţiva foşti deţinuţi din acelaşi lagăr îi adâncesc confuzia. După aflarea a două ipoteze privind cauza sfârşitului – tifos exantematic, respectiv epuizare –, ea conchide: „Iată tot ce ştiu despre ultimele zile, despre boala şi despre moartea lui Mandelştam. Alţii ştiu şi mai puţin despre sfîrşitul celor dragi lor.“ (p.421)

Cronica redă acurat climatul de teroare şi suspiciune al anilor ’30, explorând consecinţele zdrobirii spiritului. Disonanţa fundamentală dintre cuplul Mandelştam şi universul stalinist se înfăţişează în diverse forme ale evadării estetice aşezate sub umbra constantă a ameninţării. Elaborarea unor mecanisme defensive şi micile strategii ingenioase de ripostă la viclenia periculoasă a funcţionarilor reflectă cea de a doua natură a lui homo sovieticus. Osip şi Nadejda dezvoltă un organ de multe ori infailibil pentru detectarea agenţilor de urmărire, a delatorilor şi a altor forme de material uman abject, însă deseori, aceşti duşmani sunt imposibil de evitat. Cu privire la soarta intelectualului în universul totalitar ea consemnează o realitate uşor recognoscibilă – „tendinţele antiintelectuale […] se fac simţite întotdeauna în instituţiile supraaglomerate, unde oamenii îşi apără cu înverşunare dreptul la ignoranţă. Le-am dat educaţie stalinistă, şi ei au primit diplome staliniste. Şi se ţin de acele privilegii pe care le oferă diploma. Altfel n-au unde să se ducă.” (p.372)

Probabil cele mai bulversante reflecţii se referă la identitatea iudeo-creştină a cuplului. Evrei convertiţi, cei doi sunt marcaţi de revelaţia iubirii mântuitoare. Nadejda descrie scena vandalizării unei bisericuţe sub forma unei „confiscări” de către autorităţi. Imaginea bătrânului preot tremurând în lacrimi în faţa distrugerii icoanelor i s-a înscris în memorie, pe fundalul virulentei propagande antireligioase practicate cu voluptate la toate nivelurile sociale. La fel şi replica unei colhoznice încă active la 70 de ani, care mărturiseşte cu patos: „Eu nu cred în icoane, eu cred în Puterea sovietică...” (p.562)

Supuşi anatemei colective, oamenii care au ales să nu se lepede de Dumnezeu „erau călcaţi în picioare şi dispreţuiţi cu toată sinceritatea şi ardoarea descoperitorilor de mari adevăruri”. (p.743) Observaţia Nadejdei cu privire la guvernarea noii ordini este tulburător de relevantă astăzi – „Samavolnicii au proclamat cultul omului şi rezultatul a fost că l-au călcat în picioare. S-au agăţat de omul-Dumnezeu, împotriva căruia ne-a avertizat Dostoievski, şi noi am aflat ce este omul-Dumnezeu (sau supraomul) în acţiune.” (p.713)

Iată viziunea lui Osip asupra creştinismului: „Graţie extraordinarei bunătăţi a creştinismului, toată cultura noastră bimilenară nu este decît permisiunea acordată oamenilor pentru joc şi veselie spirituală, pentru imitarea liberă a lui Hristos.” (p.294)

Descendenţa ideologică a regimului sub care şi-a trăit tinereţea i se înfăţişează fără echivoc rusoaicei care îşi scrie memoriile în anii ’70. Fără patetism, într-o subtilă notă de avertisment, acest observator lucid al evenimentelor contemporane îi aminteşte pe tinerii harnici care „vor ucide cu nu mai puţină sîrguinţă decît bunicii lor” (p.908)

Redată savuros de cinematografic, una dintre cele mai relevante experienţe ale existenţei Nadejdei se consumă cu ocazia unei şedinţe de înfierare organizate de catedra de limbi străine a institutului în care predă un curs de limba engleză. Moartea lui Stalin împiedică măsurile de pedepsire care ar fi urmat să fie decise pentru comportamentul său considerat subversiv, însă, după aproape şapte decenii, acuzaţiile sunt de o familiaritate cel puţin îngrijorătoare. Iat-o pe una dintre ele: „[...] persecut tineretul: la cursul de gramatică teoretică spusesem că tînărul gerunziu englezesc ia locul bătrînului infinitiv. În această frază au sesizat o aluzie la conflictul dintre părinţi şi copii, de neconceput în ţara socialismului” (p.812)

După decenii de prigonire şi suferinţă îndurate cu demnitate, Nadejda nu îi cruţă pe intelectualii contemporani seduşi fatal de aura comunismului. Este delicioasă maliţia sa la adresa lui Sartre, pornind de la realitatea totalitară care se traduce şi prin arestări masive „ca nimeni să nu cîrtească. Aceasta era politica înţeleaptă a cîrmuitorilor înţelepţi care vor salva lumea. Domnul Sartre n-o să citească, fireşte, cartea mea, însă rog să i se transmită aceasta – să ştie.” (p.964) Îndemnul sarcastic al Nadejdei Mandelştam şi-a păstrat forţa. Un avatar la fel de solid ar fi necesar, astăzi.

Nadejda Mandelştam, Fără speranţăSperanţă abandonată, traducere, note şi indice de Nicolae Iliescu, Polirom, 2020.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite