Metafore ale tranziţiei: tunelul şi luminiţa lui (II)

Mai interesantă decât metafora cu câinele şi coada lui tăiată în două feluri (gradual şi radical), este metafora cu Tunelul şi luminiţa de la capătul lui. Spaţiul în care ne-a fost dat să trăim se numeşte şi „Spaţiul mioritic”, atestând condiţia noastră de neam de păstori, respectiv de oieri.

Acest spaţiu se bazează pe alternanţa dintre deal şi vale, alternanţă care a intrat şi în structura unei doine populare „Dealui-i deal şi valea-i vale / Mândra-i mândră până moare”. Înţelegem că mândra îşi păstrează mândria şi ea nu umblă cu suişuri şi cu coborâşuri, aşa cum face păstorul cu mioarele lui. Numai că aici vine civilizaţia şi tehnica ei, prin care vitezele sunt mărite şi distanţele sunt micşorate, ca timp de parcurgere a lor. Aşa apare şi Tunelul, care străpunge dealurile şi chiar şi munţii. Tunelul poate fi făcut şi sub spaţiul acvatic, al valurilor, precum cel de sub Canalul Mânecii. Mai intervine aici şi Cibernetica, disciplină care, plecând de la computer, elaborează metafora numită „Cutia neagră”. Metafora ne spune că noi cunoaştem informaţia care intră într-un computer („in put”) şi cunoaştem informaţia care iese din el, ca informaţie prelucrată („out put”), dar nu cunoaştem şi mecanismele interne de prelucrare a acestei informaţii. Se vede de la distanţă că cele două metafore, Tunelul şi Cutia neagră, sunt consonante, solidare.

Metafora cu Tunelul a fost inspirată de „evenimentele” de după 1989, când România, părăsind drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a intrat pe calea capitalismului. Această cale trebuie să fie una proprie, deci nu una imitată, ci una căutată, ceea ce înseamnă că noi am intrat într-un Tunel („Tune-l, Dumnezeu!”). Diverse partide, ajunse la putere, adică în „capul trebii”, cum spunea Paul Grigoriu, după un cronicar, au elaborat diverse Viziuni, privind Luminiţa de la capătul sau  capul cel de ieşire („out put”) al Tunelului capitalist. Numai că aceste diverse Viziuni s-au adeverit a fi una mai obscură decât alta, încât, întregul traseu subteran  se vădeşte a fi unul pe deplin clar-obscur. Odată cu venirea unui partid sau a unei „combinaţii de partide” la putere, Luminiţa se aprinde, aproape orbitor, dar nu după multă vreme, aproape toate promisiunile fiind uitate, Luminiţa se stinge încet şi sigur, deci complet. Iar fenomenul se repetă, ca şi cum amărâtul de deal ar părea Muntele Taborului, iar valea, ca loc de popas, ar deveni Valea Plângerii, dacă nu fundul, sau un hău al Infernului. Cu o Luminiţă care se tot aprinde şi iarăşi se stinge, ne dăm seama, după câtăva vreme, că am intrat într-un veritabil Labirint. În cartea „Configuraţii fizice şi exerciţii metafizice”, am dat o definiţie a Labirintului, plecând de la entităţile numite „casă” şi „drum”. Adică: „Labirintul este perfecta identitate dintre casă şi drum, în care nici casa nu este CASĂ, nici drumul nu este DRUM”. Tunelul ia şi forma subterană a Metroului, iar atunci el este periclitat de diverse pericole, care ne amintesc de cele patru elemente constitutive ale Lumii, adică Pământul, Apa, Aerul şi Focul.

O linie de metrou nouă dă peste o linie de metru veche, fără ca între ele să fie şi o staţie de întâlnire. Sau, o linie de metrou în construcţie dă peste o conductă de apă, invocând enunţul biblic „Încurcate sunt cărările Domnului”, „Pasă-mi-te, ale omului”, adaugă Bulă. Apoi,  în metrou, aerul ajunge aproape irespirabil, din diverse motive, între care hiper-aglomeraţia nu este ultimul motiv. Şi ca să fie tacâmul elementelor complet, intră în joc „luminiţa” şi ca foc, unul care, la instituţia „Colectiv”, devine flacără şi vâlvătaie a iadului pe Pământ.

Tragedia de la „Colectiv” a declanşat intrarea în joc a „luminilor ideologice. Atunci când s-a declanşat „Mişcarea străzii”, am arătat că evenimentul tragic petrecut la „Colectiv” este doar unul dintre mobilurile acelei „Mişcări”, care este precedată, respectiv determinată de multe alte motive sau cauze, sintetizate prin expresia „Corupţia generală a clasei politice de azi”. Înscrisă în această serie de motive sau cauze, tragedia de la „Colectiv” poate fi văzută şi ca un prilej, o ocazie a schimbării guvernului, responsabil şi el  pentru „corupţia clasei politice”.

Numai că rămânem cu gura căscată şi intrăm în ceaţă când intră în joc „luminiţele ideologice”. Preşedintele Klaus Iohannis spune foarte simplu şi clar că „a trebuit” să se petreacă această tragedie, pentru ca Victor Ponta să îşi dea demisia. Deci, Victor Ponta avea deja alte motive să îşi dea demisia, încât tragedia de la „Colectiv” este doar picătura care umple paharul (dar nu stinge focul). Primul care întoarce pe dos propoziţia lui Klaus Johannis este chiar Victor Ponta. Mai vine un militar dubios şi un „lingvist” penibil pentru a elabora ipoteza „Conspiraţiei”. Dacă nu este semnul unei dereglări mentale, această ipoteză este un indice clar al lipsei totale de Bun-simţ, atât în forma lui morală, cât şi ca Bun-simţ al gândirii. Ipoteze Conspiraţiei a fost elaborată într-o „Cutie neagră”, urmând să aflăm mai bine de către cine, cum anume, şi cu ce rost (!?)

PS În astfel de situaţii, de la sloganul-emblemă  SE POATE, adică ceva sau altceva este posibil, se ajunge la SE POATE ABSOLUT ORICE, pentru că nimic nu mai este interzis, nici în sfera faptelor, nici în sfera interpretărilor, a „luminiţelor ideologice”. Să sperăm că Guvernul Dacian Cioloş merge pe o Viziune-Lumină care nu este nici orbitoare şi nici clar-obscură, ci doar una necesară şi suficientă, pentru a ieşi cumva din Labirint.