Mic tratat despre harfă. Un laudatio în onoarea poporului român*

Români şi paiaţe în Piaţa Universităţii. FOTO: Adevărul

AVERTISMENT: Textul care urmează conţine cuvinte, expresii şi imagini pe care unii le pot considera vulgare. Ele sunt, totuşi, indispensabile în consolidarea argumentaţiei de mai jos.

Când am ajuns la Colectiv, în noaptea incendiului, m-au luat în primire nişte băieţi. Fiindcă locuiau în zonă, ajutaseră şi ei la transportarea victimelor spre ambulanţe. Povesteau lucruri mărunte care n-au intrat nici în relatările mele, nici în ale altor ziarişti: „Am cărat la ei, vai de pula lor, săracii…“. Erau în gaşcă şi vorbeau la grămadă: „Ăsta - şi arată spre un băiat costeliv care râde ruşinat, anticipând ce urmează - a cărat o fată în ţâţele goale. Ea putea să meargă pe picioare, dar uite că el a vrut s-o ajute...“

După câteva ore, într-un moment de acalmie, când nu mai rămăsese niciun rănit şi ne aflam deja în creierii nopţii, i-am reîntâlnit. Băieţii voiau ca, la adăpostul întunericului, să ne combinăm şi să amanetăm aparatul meu de fotografiat la un amanet non-stop. „Facem jumate-jumate“. Am râs, iar ei au rămas cu gâturile lungi, urmărindu-mă cum mă strecor printre maşinile de poliţie: „Un milion jumate - bănuţii tăi…“.  

Când am fost la priveghiul femeii de serviciu care a murit în Colectiv, un băieţaş mi-a povestit toată viaţa lui. Trăia în concubinaj cu fata cea mare a moartei. Era şi el în doliu şi voia să exploateze la maximum acest moment. La final mi-a spus: „Îţi dai seama, frate, la 21 de ani să rămân fără soacră?!“.

Tragedia de la Colectiv a trecut prin faţa ferestrelor unor cetăţeni. FOTO: Cristian Delcea

Cum trăim zilele pe care nu le vom uita niciodată?

Când a murit handbalistul Marian Cozma s-au spus multe harfe în mahalaua Teilor, unde era casa părintească. Harfe multe de tot şi poate tocmai de-asta nu mai ţin minte niciuna, dar am rămas cu senzaţia. În momente ca acestea, după o vreme, durerea se transformă într-o ceaţă şi oamenii umblă bezmetici cu ţigările în guri. Tatăl sportivului, nea Petrică Cozma, un om fantastic, a suferit ce a suferit şi până la urmă s-a îmbărbătat singur. A povestit şi el despre Marian câte şi mai câte, bătându-se cu pumnul în piept de mândrie. Atât de bine s-a pus pe picioare încât, spre seară, a apucat un ciocan şi a reparat gardul curţii care nu mai rezista de atâtea coroane. Băiatul lui era pe masă, înjunghiat în inimă.

La un an după tragedie, mă împrietenisem bine cu nea Petrică. A fost o comemorare, România a jucat un meci de fotbal amical cu Ungaria. S-a plâns, s-a spus „Tatăl nostru“ în cele două limbi. După meci am mai rămas la poveşti cu nea Petrică în faţa stadionului. Iar s-a luat de spus goange. Mi-a enumerat continentele pe care a întreţinut relaţii intime (fiind handbalist în tinereţe, a călătorit mult). La un moment dat, a vrut să-mi arate că poate să ridice piciorul peste capul meu.

Am fost la multe înmormântări. N-am întrebat niciodată oamenii îndoliaţi „cum vă simţiţi?“. Dar au spus ei cum se simt. Oamenii spun, trebuie doar să taci. Un tată îndurerat mi-a zis, după ce-şi pierduse fiul, aceste cuvinte cutremurătoare: „A murit ca un bărbat adevărat. A murit cu pula sculată“.

În osuarul memoriei mele profesionale există şi un miner sfârtecat de o explozie în mina Petrila. Văduva lui m-a primit în casă şi mi-a povestit momentul despărţirii: "În ziua aia a plecat la muncă cântând un cântec al lui Pavel Stratan, «Cucu o murit». Vedeţi, parcă a simţit el ceva". În drumul meu spre Bucureşti m-am tot frământat: cum voi scrie în ziar că ultimele clipe ale unui miner cu nevasta lui s-au scurs în ambianţa cântecului «Cucu o murit»? Am scris întocmai cum am auzit. Prima reacţie: editorul meu râdea înfundat şi sandviciul din care mânca îi ieşea şi pe nas şi pe gură.

Când a murit Adrian Păunescu l-am privegheat în holul Ateneului Român. Cineva a adus peste noapte nişte prăjituri şi Cola. Am stat la căpătâiul bardului de la Bârca în compania cameramanilor de televiziune, spunând bancuri şi bând Cola la doi litri. Dimineaţa de toamnă şi ecoul acelor râsete în vestibulul Ateneului: eterne în amintirea mea.

Zilele alea de adâncă tristeţe sau fericire maximă

Dar nu e numai despre moarte. Am trăit momente solemne şi momente istorice. De fiecare dată se găseşte un român care să spargă liniştea cu un hohot de râs. La parada de 1 Decembrie, de anul ăsta, m-a scos din minţi unu’ care exclama la trecerea fiecărui tanc: „Asta înseamnă să fii mafiot!“. Peste tot, pe întreg cuprinsul ţării noastre, „bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii“ [1] iau peste picior tot ce prind, de la nebunul satului la Dumnezeu. „Tot ‘Ăl de sus ne-ajută, mânca-i-aş curu’ lui“, aşa se spune pe uliţă când plouă vara.

Îmi amintesc cum, într-un an, în noaptea de Paşte, era ediţie specială la OTV. Pe burtieră scria: „Cele mai bune bancuri din Noaptea de Înviere“. Sunau românii şi spuneau bancuri cu iepuraşi bulangii şi altele.

Când am bătut Anglia la fotbal, la Campionatul Mondial din 1998, un bărbat s-a urcat pe soclul Lupoaicei (pe atunci în Piaţa Romană), şi-a dat pantalonii jos şi a posedat carnal statuia din bronz. A doua zi a fost pe prima pagină în „Evenimentul zilei“

Am fost în Ungaria la criza refugiaţilor de astă-vară. E copleşitor să urmăreşti cu ochii tăi ciocnirea civilizaţiilor pe bulevardele din Budapesta. Maghiarii, în maşini cu aer condiţionat, aşteptând la semafor să treacă 5.000 de sirieni şi irakieni cu tălpile goale. Însă cea mai puternică scenă pe care am văzut-o în Budapesta are în centru tot nişte români: un cerşetor român cerşea pe celebra stradă Váci Utca. A dat peste patru români care cinau la o masă. Auzindu-i vorbind, cerşetorul a cerşit pe româneşte, iar românii i-au răspuns tot pe româneşte: „N-avem, tati, suntem vai de pula noastră“. Atunci, cerşetorul a scos un sunet ciudat, ceva de dor şi sfâşiere, un fel de „auuuuuuu“ de parcă mâinile mamei l-ar fi învelit cu o păturică. „Mi-a fost aşa dor să aud vorbele astea!“, le-a spus el românilor de la masă şi a plecat plângând de emoţie. 

„În aceeaşi limbă toată lumea plânge, în aceeaşi limbă râde un pământ“. [2]

Ne putem duce oricât de mult înapoi în istorie. Acum 26 de ani, la Revoluţie, au murit peste o mie de oameni. Dar – credeţi-mă, am făcut şi un mic documentar despre asta – Revoluţia noastră are un umor involuntar de neegalat. Pe o casetă a TVR-ului a rămas imprimat un fragment cu doi tineri în tandreţuri, într-o casă confiscată de la un ştab comunist. Şi, în timp ce ea îndoaie un genunchi pentru a-l încolăci, el spune: „Stai, că ne vede poporul!“. Şi tot la Revoluţia noastră, un soldat l-a împuşcat mortal pe un coleg de-al său, în timp ce dansau săltând din mitraliere, pe muzica interpretată la acordeon de un camarad. S-a întâmplat la Brăila [3].

Harfa.ro

Am fost prin multe locuri din lume. Pare că nicăieri nu-i ca la noi. Poate că e ceva în celulele noastre, o mutaţie măruntă acolo, care ne schimbă istoria şi ne călăuzeşte spre supravieţuire. Moartea, viaţa, Dumnezeu, patria, toate astea-s noţiuni abstracte iar noi le dăm sens. Aşa am ajuns să pupăm icoane, aşa a ajuns Dumnezeu să aibă cur, iar iubirea de ţară să însemne emoţia reîntâlnirii în pribegie cu expresia „a fi vai de pula ta“. De multe ori văd acest tip de comentariu sub reportajele pe care le scriu: „De-asta îmi pare rău că am emigrat din România. Oameni atât de «demenţi» nu mai găseşti nicăieri în lume“. Puteţi spune că e de rău, că suntem superficiali. Suntem, dar fiecare popor îşi găseşte propriile arme pentru a rezista. Noi avem tăria de a duce totul în derizoriu. E şi asta o armă. Tragi cu ea şi trăieşti tu. Dacă există ceva unic între graniţele acestei ţări, acel ceva nu e nici Transfăgărăşanul, nici Delta Dunării, nici Mioriţa şi nici monumentul de la Adamclisi. E harfa românească vânturată prin trenuri personale, prin istorie, spre lumea de dincolo, până la Dumnezeu şi înapoi.

-----------------------------

*Laudatio e un cuvânt latinesc de gen feminin, dar sună rău „o laudatio“, aşa că l-am românizat. Cam din acest tip de atitudine porneşte şi definiţia termenului mahalagesc de „harfă“: a face cum îţi vine mai bine la mână.

1. Ultimul vers din strofa a treia a imnului naţional „Deşteaptă-te române!“

2. Primele patru versuri din poezia „În limba ta“, de Grigore Vieru

3. Raportul Parchetului Militar cu privire la Revoluţia din 1989