Mici lecturi de carantină

Rapidă diagnoză sociologică. Există patru categorii de oameni (apud Carlo M. Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilităţii umane): 1) neajutoraţii („Fraierii“): cînd fac ceva, ei pierd şi alţii cîştigă;

Articol preluat din Dilema Veche

2) răufăcătorii: acţionează în beneficiu propriu şi spre paguba altora; 3) inteligenţii: cînd fac ceva, cîştigă şi ei, şi ceilalţi; 4) imbecilii: cînd fac ceva, pierd şi ei, şi  ceilalţi. (Rezistenţa la coronavirus ar putea depinde, între altele, de ponderea fiecăreia dintre cele patru categorii la nivelul populaţiei globale…)

Trist episod „patriotic“

În 1913, George Topîrceanu era pe front, în Bulgaria inamică şi bîntuită de holeră. În jurnalul său de campanie găsim următorul pasaj, relatînd un episod de panică româno-română. Comilitonii autohtoni sînt mai speriaţi de posibila holeră a compatrioţilor decît de armata bulgară… Iată textul: „Aud ameninţări că bolnavii se aruncă în Dunăre. Toţi se feresc. Soldaţii dintr-o companie tăbărăsc cu pumnii pe cei din altă companie rătăciţi în mijlocul lor. Căpitanul Bolintineanu striga în gura mare că nu vrea să aibă nici un soldat străin (adică român din altă companie, n.m. A.P.) pe şlepul companiei lui. Ameninţă şi îndeamnă pe soldaţi să-i arunce în Dunăre. Mi-e inima strînsă. Ştiu că dacă mă goneşte de aici, la compania 1 nu mă primeşte. Aştept, din clipă în clipă, să fiu întrebat ce caut în compania a 3-a şi: sau să mă înec, sau să fiu trimis între holerici. Îmi pîndesc cu groază cea mai mică mişcare de intestine. Nesiguranţă omorîtoare. Niciodată în viaţa mea n-am fost mai îngrozit de cum sînt acum.“ Ce să-i faci? Are şi iubirea de „aproapele“ (fie el şi conaţional) limitele ei…

...Dar şi niţel umor

Tot de la Topîrceanu. A trebuit să ţină o conferinţă la Teatrul Naţional din Iaşi (1927) în deschiderea unei campanii antituberculoză şi a găsit soluţia: un exerciţiu de băşcălie cronică. M-am bucurat să vad că, în contextul actual, s-au găsit destui care să-şi reamintească de acest foarte simpatic şi inteligent text. Mă alătur lor şi livrez şi cititorilor mei cîteva fragmente:

„O, nu vă fie teamă… şi dracul este negru / Cînd să-l zugrăvească un iconar integru, / Dar… ici un pic de galben şi dincolo puţin / Albastru… şi pe gură o dungă de carmin, / – Cu toate c-adineaori părea insuportabil, /Din drac urît şi negru devine acceptabil. / (Dar nu fac oare zilnic cucoanele – şi ele – / Cam tot acelaşi lucru pe propria lor piele? / Ba fac aşa chiar domnii – de genul femeiesc…). / Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc / Se află-aici în sală… ştiu bine că m-ascultă, / Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă. (…) /  Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde / În orice fel de casă; îl întîlneşti oriunde: / În berării, pe stradă, la cinematograf; / Îi place să se joace cu alţi bacili în praf; / Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul, / Şi peste tot se ţine de bietul om ca scaiul, / În fabrică, la şcoală sau pe trotuar hai-hui, / Dar peste tot îşi vede de-afacerile lui! / (…) Regia de tutunuri îi face mult rabat; / La băuturi spirtoase e cointeresat; / Din orice-abuz profită… La pîndă, invizibil, / În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil. / (…) Savanţi-l studiază făcînd din el culturi, – / Un fel de gelatină… un soi de răcituri / Pe care stau microbii ca-n sînul lui Avram / Şi se-nmulţesc acolo în voia lor… Uitam! / El dragoste nu face. Cu omul în contrast, / Bacilul lui Koch este surprinzător de cast. / Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune? / – Prin sciziparitate sau prin diviziune: / Se rupe-ntîi în două… apoi se face-n patru… / Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru / Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi, / Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi, / Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare / Să-ţi spună a cui este şi cîte neamuri are! / (…) În orice alimente şi-n orice băutură / Să puneţi acid fenic – nu mult: o picătură… / Şi cel puţin o dată la două săptămîni / Tot omul să se spele pe faţă şi pe mîini… / La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar) / E obligat tot omul să scuipe‑n buzunar, / Că pe podea nu-i voie decît în caz de boală… / Iar cînd te duci la teatru sau intri în vreo şcoală / Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc, / E mai recomandabil să nu respiri deloc… / Acei ce au bronşită sau tuse măgărească, / De semenii lor teferi grozav să se ferească! / Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise, / Să ţină toată iarna ferestrele deschise (…) Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!… / Iar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura / De epiderma unei persoane din elită, – / Oricît ar fi persoana aceea de grăbită, / La locul ce urmează să fie sărutat / Să dai întîi c-o cîrpă muiată-n sublimat. / Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic: / Nu sărutaţi nici mînă, nici gură, nici… nimic!“

P.S. 1. Cu mai mult timp în urmă am avut o ieşire critică (de ordin stilistic) la adresa doamnei Denise Rifai. Îmi fac o datorie de obiectivitate din a-i aduce un omagiu, apropo de ferma sa decizie de a demisiona de la Realitatea Plus, din cauza unei evidente incompatibilităţi cu noua politică editorială a postului. E o probă de rigoare interioară şi de curaj profesional, greu de întîlnit în jurnalistica autohtonă din ultimii ani. Devenise limpede că Realitatea Plus a evoluat galopant, în ultima vreme, de la plantaţie frecventabilă la ghiveci indigest.

P.S. 2. Săptămîna trecută, dl Dragoş Pătraru (cu a cărui ostentativă „echidistanţă“ nu sînt întotdeauna de acord) a avut o excelentă intervenţie în emisiunea sa, menţionînd bolile cronice de care suferă, în ţara noastră, de ani lungi, igiena şi sănătatea publică. Criza acută prin care trecem nu face decît să camufleze (şi să lase în suspensie) dezordini severe şi neglijate de toate „regimurile“ politice. Dl Pătraru merită melancolicele noastre felicitări.

 Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro