Societate

articolul anterior articolul urmator

Mîndrie cu cearcăne

0
25 Jul 2019 10:53:36
Andrei Pleşu

Ce ţară! Ne livrează, clipă de clipă, de toate: mîndrie locală, disperare, haz, stupoare, valori, bîlbîieli, cuminţenii perdante şi temperament fudul, glorii de nişă şi rateuri istorice, „tristeţe plină de umor“, daci mistici subjugaţi de romani păgîni, romani furînd latina de la daci, patriotul moldovean Ştefan cel Mare în

război cu patriotul valah Vlad Ţepeş, genii persecutate şi idioţi de succes, ospitalitate tandră şi descurcăreală hoaţă, latinitate şi ortodoxie, patrioţi transfugi şi derbedei legaţi de glie – ce mai? – „o enigmă şi-un miracol!“.

Articol preluat din Dilema Veche

Că o fi (aproape) la fel şi la alţii? Nu zic nu! Dar eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul. Eu mă hîrjonesc, zi de zi, cu ale mele, cu ale „noastre“, cu nămolul cotidian şi speranţele nebuloase ale spaţiului carpatic! Eu cred în „originalitatea“, în unicatul poporului nostru „eroic şi martir“!

Priviţi şi domniile-voastre în jur! Mai sînt vreo patru luni pînă la alegerile prezidenţiale şi cam nici un partid nu şi-a ales şi lansat un candidat plauzibil. De ce? Mai întîi, pentru că în nici un partid (cu excepţia liberalilor, care au norocul unei „pre-opţiuni“ în persoana actualului preşedinte) nu se pot identifica personalităţi bine conturate, verificate prin isprăvi politice şi instituţionale marcante, unanim acceptate, detaşate semnificativ de „masa“ aspiranţilor şi a funcţionărimii de partid. Faptul însuşi că toţi pun încă pe masă cîte patru-cinci nume dovedeşte că, în realitate, n-au nimic plauzibil de oferit. În al doilea rînd, conflictele interne din fiecare formaţiune politică stimulează nu competiţia reală, calculul electoral pragmatic, ci ambîţul personal, alianţele de gaşcă, jocurile de culise. Alegătorul, chiar înclinat să voteze „schimbarea“ (cu orice preţ!), se vede şubrezit de „strategii“ de campanie greu de asumat. Cutare discurs exersează seducţia pe care o pot avea în lumea românească cultura Star Trek, Game of Thrones şi jocul subtil între „pilula roşie“ şi cea „albastră“. Fină lovitură! Parcă vezi cum urcă procentele pensionarilor, muncitorilor agricoli, pieţarilor, afaceriştilor şi altor „klingonieni“ autohtoni cînd aud de aventurile istorice şi supraistorice ale celebrelor seriale… Partidul de guvernămînt pendulează, la rîndul lui, între şefa post-Dragnea (victimă inocentă a propriilor ei insuficienţe), şturlubaticul Orlando (cînd liberal, cînd cu Ponta, cînd fără şi contra Ponta), primăriţa neastîmpărată a Bucureştilor (sau, cum aud, de curînd, soţul ei!), mîndrul misionar „independent“ Liviu P. şi cine ştie care (şi cîţi) alţii. De la PMP au apărut, brusc, patru (dacă nu chiar cinci) nume: unul de la liberali, unul fost liberal, unul fost gazetar, unul din SUA… Tăriceanu – pe nedrept marginalizat de tristul 4% de la ultimele alegeri – vrea şi el (vrea tot timpul, vrea orice), dna Bruynseels se precipită, de asemenea, să pună umărul la oina prezidenţială neaoşă. Una peste alta, taraba e amplă şi pestriţă. Cum o vrea Dumnezeu, Partenerul nostru dintotdeauna.

Şi fiindcă veni vorba de credinţă, nu mă pot abţine să semnalez, la capitolul mîndrie naţional-confesională, decriptarea abilităţilor sportive ale minunatei Simona Halep drept victorie a ortodoxiei. (E drept, şi cu ajutorul unui pravoslavnic sîrb, dl Djokovic.) Mă întreb cîţi dintre spectatorii pasionaţi ai meciului dintre Serena Williams şi adorabila Simona s-au gîndit că asistă la o confruntare dogmatică între ortodoxie şi secta „martorilor lui Jehova“, de care aparţine multipla campioană americană. Neoprotestantismul a încasat-o, deci, încă o dată. Sîntem răzbunaţi! Dar, privind îndărăt, lucrurile devin – ca mai toate deciziile Domnului – tainice. Ce va fi însemnat, de pildă, întreita înfrîngere (de către adversarii lor americani) a faimosului cuplu Ilie Năstase – Ion Ţiriac în finalele Cupei Davis din 1969, 1971, 1972? Să fi fost de vină păcatele celor doi? Sau un avertisment divin privind nevrednicia românilor? Ori o lecţie de smerenie dată ortodoxiei? Pe această linie, întrebările pot continua la infinit. Ce înseamnă cînd Brazilia învinge Germania (2002, Campionatul Mondial de Fotbal)? Sau cînd echipa insulelor Barbados cîştigă Cupa Caraibelor pe socoteala echipei Grenadei? S-au înfruntat acolo catolici, anglicani, adventişti şi protestanţi propriu-zişi. Dumnezeu cu cine a ţinut, de fapt? Ce-ar fi să scriem o istorie religioasă a sportului? Ce-ar fi ca fiecare competitor să trebuiască, înainte de meci, să-şi declare nu doar cetăţenia, ci şi opţiunea confesională? Şi cum să mai pledezi pentru ecumenism, cînd toate disputele din teren implică ascunse învrăjbiri între Biserici, secte, atei şi agnostici? Nu-ţi rămîne decît să te întrebi, cu Sf. Apostol Pavel şi pe urmele lui Iov: „Cine a cunoscut gîndul Domnului?“.

Iată spre ce întrebări şi orizonturi complexe trimite „mîndria de a fi român“! Că apar şi cearcăne? Dar fără cearcăne nu se poate decît în ţări plicticoase. La noi, cearcănele dau virtuţilor un tulburător mister. Simona Halep ne înseninează şi ne mobilizează, iar, pentru echilibru, dna Grapini ne reprezintă în Europa învăţînd româneşte nu înainte, ci în timpul vorbirii (cînd nu se exprimă în engleză cu un şarmant accent turcesc). Un talentat intelectual e devotat, de ani buni, unui netalentat semidoct, prezidînd coconos o formaţiune politică aldeliberală. Doi vlăstari ai vadimismului (ea cu zîmbet de subretă, el cu gură mare şi maniere de bătăuş) agasează, neînvinşi, scena publică. Iar de jur împrejur – presa! Volubilă, breaking, deţinătoare a adevăratului Adevăr, plină de vitamina B: băşcălie, bale, bîtă, bîrfă, bobor! Cu o asemenea ambianţă la îndemînă, nu e păcat să pleci la cules de căpşuni?

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro