Moarte la cerere – a mers eutanasia prea departe?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A mers eutanasia prea departe?“, se întreabă The Guardian. Articolul porneşte de la spusele unui doctor olandez care, înainte de a deveni medic, a studiat filosofia; şi care crede că eutanasia e un mare progres deoarece e un mod „uman“ de a te sinucide – în timp ce eşti în mijlocul altora, în loc să te ascunzi cu pistolul în cămară.

Ceea ce era cândva „special“ a devenit acum normal: aşadar, intrăm într-o „nouă eră“ în istoria omenirii. Eutanasia a fost legalizată, în ultimul deceniu, în Olanda, Belgia şi Canada. Dacă trendul continuă, spune articolul, e posibil ca în alţi câţiva ani eutanasia să devină una din multiplele opţiuni dintr-un meniu de morţi posibile – incluzând o pilulă la cerere pentru toţi cei care găsesc viaţa „de nesuportat“.

Însă legalizarea eutanasiei deschide o întreagă Cutie a Pandorei cu probleme morale – printre care se numără şi întrebarea: unde trasăm limita practicii medicale? În calea noastră se întinde, deja, panta alunecoasă: la fel ca avortul care ar fi trebuit, la început, să fie o opţiune doar pentru cazuri medicale sau etice excepţionale, şi s-a generalizat apoi la avortul „la cerere“ în cea mai mare parte a lumii occidentale, şi eutanasia e pe cale să fie generalizată. De la cazurile de cancer în fază terminală (la începuturi) – la sexagenari care suferă de demenţă şi chiar la tineri care suferă de probleme morale şi chiar de depresie.

Numărul cazurilor de eutanasie a crescut, în Olanda, de la 2.000 în 2007 la 6.600 în 2017. În plus, peste 32.000 de oameni au murit de moarte indusă (în fapt, de deshidratare), în comă medicală, în 2017. În total, peste un sfert dintre cei care au murit în Olanda, în 2017, au murit de moarte indusă. Unul dintre motivele pentru care eutanasia a devenit tot mai răspândită, după 2007, este paleta de boli considerate drept eligibile – care s-a extins în continuu. În plus, definiţia unei „suferinţe de nesuportat“, care este centrală în textul legislativ, s-a extins şi ea. În acelaşi timp însă, numărul şi intensitatea vocilor care exprimă obiecţii şi motive de îngrijorare a crescut. Îngrijorările se axează pe două motive care sunt centrale în chestiunea eutanasiei: demenţa şi autonomia.

Mulţi olandezi scriu testamente în avans prin care stipulează că, dacă starea lor mentală se deteriorează dincolo de anumit punct – dacă, de exemplu, nu mai pot recunoaşte membri ai familiei – trebuie să fie eutanasiaţi, chiar dacă nu mai sunt de acord cu decizia iniţială. Dar un scandal recent a fost stârnit de gestul unui etician medical care a demisionat dintr-unul din comitetele de evaluare a cererilor de eutanasie în semn de protest faţă de frecvenţa tot mai mare a morţilor induse unor pacienţi bolnavi de demenţă, care nu îşi mai pot confirma dorinţa iniţială, după ce îşi pierd facultăţile mentale. „E practic imposibil să stabilim dacă pacientul chiar trece printr-o suferinţă de nesuportat, deoarece nu mai poate să explice acest lucru“, a spus specialista într-un interviu pentru un ziar olandez.  

Problema de bază cu testamentele scrise în avans este aceea că ele implică subordonarea unei fiinţe umane iraţionale faţă de „varianta“ raţională a acesteia din trecut – ceea ce scindează, practic, o persoană în două persoane opuse. Mulţi medici, după ce au urmărit pacienţi care se adaptează la circumstanţe despre care îşi imaginau, mai demult, că vor fi de nesuportat, se îndoiesc de faptul că cineva chiar poate să anticipeze ce va dori, odată ce condiţia sa se va înrăutăţi.

Al doilea conflict este unul societal. Se manifestă atunci când există o opoziţie între dreptul individului şi obligaţia societăţii de a proteja vieţi. Cererile de eutanasie care sunt cele mai problematice sunt cele care se bazează pe autonomia pacientului, care îi spune doctorului: „Nu tu eşti cel care ai dreptul să judeci când trebuie eu să mor.“ E un impuls care se manifestă, deja, puternic în cazul generaţiei actuale a celor care au atins pragul de cincizeci de ani – şi care va deveni, se pare, tot mai puternic în cadrul generaţiilor următoare. Pentru cei foarte tineri, principiul autonomiei se află în centrul felului lor de a gândi.

Aceste conflicte generate de modul de a înţelege eutanasia sunt reflectate de dezbaterile comitetelor de evaluare a cazurilor de eutanasie. Se ajunge mult mai rar la un consens decât în vremea în care eutanasia era permisă doar pentru pacienţi aflaţi în stadiile finale ale unor boli fără leac, şi care erau conştienţi. Argumentele legale cântăresc, se pare, tot mai greu în cadrul acestor dezbateri, în timp ce întrebarea etică dacă, în anumite cazuri, moartea pacientului este un lucru bun tinde să capete o importanţă tot mai scăzută.

Dar ce se întâmplă cu învăţătura morală creştină – că viaţa umană este un dar sacru şi are un caracter sacru, care trebuie conştientizat şi păstrat de la concepţie şi până la moarte (şi dincolo de ea)? Această învăţătură a fost înlăturată din spaţiul public – cel puţin, în ţările unde eutanasia a fost legalizată. Însă această înlăturare e departe să fi condus bioetica şi societatea la un consens – dimpotrivă, „the slippery slope“, panta morală alunecoasă abia acum ne apare, mai clar, înaintea noastră.

Următorul proiect de lege care este discutat în Olanda este cel al unei pilule cu otravă disponibilă, la cerere, pentru orice persoană de peste 70 de ani. Dacă acest proiect va trece, această pilulă nu va elimina, neapărat, intervenţia medicilor. În practică, chiar şi în Olanda, oamenii nu doresc să-şi ia singuri viaţa. 95% dintre cei care fac cereri pentru eutanasie solicită ca un medic să vină şi să le ia viaţa. „Într-o societate care se laudă că respinge orice figură consacrată ce reprezintă autoritatea, când vine vorba de moarte, toată lumea cere ca mămica să vină şi să-i ţină de mână“, comentează autorul din The Guardian.

Link aici către articolul integral

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite