Monumentul greşelii

“Am avut o zi cumplită, ...o săptămână istovitoare, ....un an bun”. Nu prea avem şi luni care să fie “taxate” cumva, pentru că o lună nu se sfârşeşte neapărat într-un timp de răgaz. Absolut necesar pentru bilanţuri şi retrospecţii.

Cu alte cuvinte, doar seara, doar în week-end-uri şi doar în vacanţele de iarnă ne gândim la întâmplările care ne-au traversat. Şi, în ultimă instanţă, la noi înşine. Jucate sau trăite fie în registru sacru, epifanic,-în cazul Crăciunului, fie în cel magic-când vine vorba de Anul Nou, fie în cel bahic-carnavalesc al Revelionului, sărbătorile hibernale sunt spaţii unde, adeseori numai fulgurant, ne raportăm în şoaptă la micile sau la cumplitele noastre laşităţi, ne remuşcăm sau ne fălim, ne promitem solemn să fim într-un fel sau altul, să ne lăsăm de fumat, să ne apucăm de slăbit…

Pentru că simţim Crăciunul şi Anul Nou ca fiind nişte rezolvări inaugurale ale unor noduri de existenţă. Naşterea Mântuitorului înseamnă expirarea unei retorici a lumii şi ivirea alteia proaspete, „îngroparea” Anului Vechi este anticamera celui curat, care stă să vină. Gestul definitoriu al acestor momente este însă amintirea, menită să ne situeze în propriul viitor. Radiografiem trecutul, îi punem diagnostice, suntem generoşi cu făptuirile noastre: identificăm şi atenuăm prostiile săvârşite, exagerăm triumfurile. Dintr-un fel de comoditate a vieţuirii.

Or, pare-mi-se că într-o asemenea analiză este fundamental să nu trecem uşor peste paşii strâmbi. Cea mai mare greşeală este să-ţi uiţi greşelile. Căci, paradoxal, nu realizările sunt motorul progresului personal, ci chiar fixarea gândului pe tâmpenile pe care le facem cu sau fără voie. „Ad perpetuam rei memoriam”, stă scris pe obeliscul funerar de la Hiroşima. „Spre veşnica aducere aminte a acestor fapte”. Erorilor înseşi trebuie să li se ridice monumente, tocmai pentru ca ele să nu se mai repete. Nu dărâmarea Zidului de la Berlin condamnă mizeriile comunismului, ci păstrarea în perfectă stare a statuii Eroului Sovietic, din faţa Parlamentului german.

În „Micile poeme în proză”, Baudelaire puncta un adevăr profund: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Denis de Rougemont îl nuanţează: „Unul din motivele pentru care lucrurile merg tot mai rău în lume este faptul că ne e frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului. Credem în nenumărate mici răuri, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în Rău şi să ne mai fie frică de adevărata Primejdie”.

Dacă am fi atenţi la toate acestea, am suferi mai puţin.

Şi am afla că un an bun stă, până la urmă, în fiecare ceas bun.