Motive şi aparate de cerşit

Cerşetorul care merită ajutor e, paradoxal, cel care nu întinde mâna.

A fura înseamnă a găsi un lucru înainte ca el să fi fost pierdut, a spus cândva Coluche. Comicul francez n-a definit cerşetoria, dar a apropiat-o, prin scheciuri şi panseuri, de buzunăreală. Nu ştiu cât de mult ţin românii la Coluche. (Spre a face să le crească apetitul, reproduc aici părerea lui despre tehnocraţi: „Dacă le dai Sahara tehnocraţilor, în cinci ani cumpără nisip din altă parte".) Ştiu însă cât sunt de fermi când vine vorba de cerşit. Problema a migrat de pe trotuar pe bloguri şi din faţa prăvăliei în dezbateri pe Internet, unde se pun în joc raţionamente, patimi şi exemple. În general, cerşitul nu e văzut ca o soluţie a disperării, ci mai degrabă ca păcăleală, trafic cu afecte sau escrocherie. Acest punct de vedere câştigă teren pe măsură ce profesioniştii din România ai domeniului profită de pe urma globalizării şi nu se mai postează doar pe Lipscani, ci şi în faţa domului din Lucca. Ca să nu mai spun că mândra şi inteligenta Franţă, la ale cărei posturi TV se exersează în batjocură salutul românesc, creşte batalioane de cerşetori la Toulouse şi Narbonne, la Lyon şi Marseille, la Paris şi Avignon.

Judecăţile opinenţilor se blochează din cauza confuziei. Impasul cel mai frecvent este aşa-numita excepţie a cauzei nobile. Asta înseamnă că trebuie să-i descurajăm pe cei care cerşesc în metrou şi să-i ajutăm pe cei care îşi expun suferinţa la televizor, lângă un cont bancar unde se pot face depuneri. Jegosul cu urdori e un infractor, bolnavul popularizat în pauzele publicitare, un martir în devenire. Nu ştiu cât e prejudecată, cât reflex şi cât ingenuitate în felul nostru de-a gândi. Cert este că piciul murdar care vrea un leu e trimis la plimbare, pe când leucemicul asistat mediatic declanşează în noi o bunătate fie jenată, fie complezentă, fie autentică. E complicat? Unii spun că nu - sunt îndeobşte maniheiştii care văd lumea în alb medical versus negru ţigănesc. Alţii se fofilează îndărătul unui alibi îngânat ca o mantră: „Ori le dau tuturor, ori nu dau nimănui. Şi cum nu pot să-i ajut pe toţi, mai bine nu nedreptăţesc pe nimeni." În fine, alţii simt că e ceva în neregulă şi atunci refuză aprioric ajutorul, indiferent cine li-l solicită. Aceştia sunt scepticii monumentali, care adulmecă neregulile chiar şi înainte de producere. Pentru ei, cerşitul e o afacere devenită industrie, care se bucură de forţa de (ne)muncă a unei populaţii organizate în nuclee, frăţii şi sindicate. Culmea e că fiecare din cele trei categorii are dreptatea ei.

Ce e de făcut? Nu pot da decât răspunsuri caraghioase. De exemplu, cred că n-ar strica mai mult discernământ şi un strop de intuiţie. Cerşetorii industriali pot fi recunoscuţi uşor. Au o anume reţetă şi fac uz de fiinţe pe care le transformă în utilaje. Aparatele predilecte de cerşit în România sunt copilul şi orbul (pentru culoare locală, dispozitivul de muls caritate în Franţa este câinele - dacă se poate, flocos, costeliv şi cu o privire abstrasă). Li se adaugă adeverinţa sau fişa medicală fluturată rapid sub ochii celui la care se face apel. Cerşetorul care merită ajutor e, paradoxal, cel care nu întinde mâna. Pavel Puiuţ, afaceristul din „Filantropica" lui Nae Caranfil, are altă părere („Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană"), dar am aflat de la oameni calificaţi că viaţa bate filmul. Cât despre nesfârşitele forumuri unde diverşi oameni sănătoşi îi consideră cerşetori pe bolnavii care îşi fac cunoscută boala, tristeţea şi oftatul meu se împiedică de-o întrebare: oare energiile de tastatură şi toate calculatoarele lumii n-ar putea fi folosite mai inteligent pentru cercetări şi descoperiri de remedii decât pentru reproşuri şi bănuieli infame?