Mulţumescu-Ţi Doamne că nu m-ai făcut femeie...

...mulţumescu-Ţi Doamne că nu m-ai facut sclav, mulţumescu-Ţi Doamne că nu m-ai făcut de alt neam. Aşa sună o veche rugăciune evreiască.

De ce aveau asemenea recunoştinţe către Divinitate vechii evrei, putem lesne bănui. Dar eu nu despre asta vreau să vorbesc azi, ci despre ruşinea dublă de a fi bărbat şi român, în Anul Domnului 2014.

„70 la sută din cele două miliarde de săraci ai planetei sunt femei; două treimi dintre adulţii analfabeţi sunt femei, rata angajărilor în muncă pentru femei, care a fost în creştere, este acum în declin (desigur, războaiele mondiale au luat sfârşit). Totodată multe femei sunt obligate să se acopere cu voaluri şi să poarte burka (veştmântul islamic care acoperă capul, faţa şi corpul femeii), sunt arse dacă numai au privit către bărbaţi, omorâte cu pietre sau îngropate de vii pentru adulter, forţate sexual, dând naştere copiiilor infectaţi cu virusul HIV pentru că au fost violate, iar dacă ar fi fost să declare aşa ceva, fie ar fi fost violate din nou, fie executate ori exilate din propriul sat sau oraş şi familie.” ( P.A.P.-BLOG // HUMAN RIGHTS ETC)

Protest faţă de violenţa domestică, la Beirut, capitala Libanului, pe 8 Martie FOTO Reuters

Chiar dacă citatul de mai sus nu se referă la România, ci la "starea femeii" în lume, el trebuie asumat în întregime şi de către noi, bărbaţii români, oricât de tentaţi am fi să ne zicem că nu ne priveşte direct. Cu excepţia celor strict legate de lumea musulmană, toate tarele impresionant evocate ţin şi de lumea noastră românească. Măcar azi să avem tăria să recunoaştem!

Sentimentul iniţial care mă străbătea când am început să schiţez în minte acest articol, acum două zile, a fost de curiozitate amestecată cu o oarecare vinovăţie. Nu am vocaţie de militant, în pofida aparenţelor create de o parte dintre articolele mele, iar faptul că susţin acum, târziu, aici, pe blog, cauze „grele”, (aproape) pierdute, nu ma izbăveşte de păcatul nepăsării.

Nu am nici scuza ignoranţei şi nici măcar pe cea a nesimţirii crase. Doar o imensă comoditate lăuntrică poate fi explicaţia pentru amânarea aflării mai temeinice a unor lucruri atât de importante şi atât de la îndemână, pe care, într-un fel, le ştim cu toţii, şi aproape toţi le refulăm într-un sector interzis al conştiinţei noastre.

Dorind să fac o declaraţie de iubire Femeii şi, în acelaşi timp, o „rugăciune” de iertare, în numele tuturor bărbaţilor, am început să citesc pe internet statistici şi studii despre discriminarea la care sunt supuse femeile în lume. Şi asta tot fac de două zile, cu o tot mai adâncă ruşine, pe care o repet, întrucât nu pot inventa un termen mai peiorativ decât acesta.

Ştiam şi eu, ca şi celelalte "trestii gânditoare” de gen masculin românesc, că există o gravă discriminare a femeii în ţara noastră, că pe cât de norocoşi suntem noi, bărbaţii autohtoni, că româncele sunt cele mai frumoase femei din lume (nu e deloc o exagerare, întrebaţi-l de pildă pe Dan Chişu, care a văzut lumea largă şi e şi un fin cunoscător), pe atât de ghinioniste sunt femeile noastre că s-au născut într-o ţară misogină până în măduva oaselor, stare de fapt ce poate explica cea mai mare parte a dezamăgirilor pe care, invariabil, toate româncele le acumuleză într-o viaţă trăită în România, faţă de bărbaţii români.

Paradoxal, dincolo de aparenţe – rare – de sofisticat gentilism şi chiar de romantism, misoginismul (Conform DEX, lipsa de încredere faţă de calităţile morale ale femeilor, atitudinea negativă faţă de femei) este atât de adânc întipărit în fibra noastră intimă, încât nici măcar intelectualii, umaniştii, liberalii sau artiştii nu scapă de tot de efectele lui. Niciun român nu e imun, sau cel puţin nu de la sine.

Dar nici chiar aşa! Nu-mi imaginam, în ruptul capului, că situaţia reală e atât de gravă! Nu ştiam, de pildă, faptul ruşinos şi aproape incredibil că ROMÂNIA A CĂZUT DE PE LOCUL 47 (în 2007) PE LOCUL 70 ÎN LUME (imediat după China!), într-un clasament întocmit de World Economic Forum, ce face parte dintr-un studiu amplu privind drepturile femeii în lume, pe care vi-l recomand ca pe o lectură pe cât de tristă, pe atât de utilă, ca un prim pas – simbolic – pe care îl pot face toţi cei care nu au făcut încă nimic (asemeni mie) pentru ca acestă situaţie să se schimbe în bine!  

(The Global Gender Gap Report 2013).

Dragile noastre, vă rog să ne iertaţi!

La mulţi ani!

P.s. Dacă aş putea să-mi schimb poza, mi-aş scoate acum pălăria în faţa tuturor femeilor...

Notă: socotesc de cuviinţă să menţionez că poza din avatar nu este o extravaganţă ce poate fi interpretată ca o formă de "neseriozitate", o lipsă de respect faţă de cititorii blogurilor "Adevărul", ci doar "dress code"-ul clasic, obligatoriu ("white tie"), de la orice Bal al Operei (din Cluj, în speţă, la care am avut plăcerea să particip). 

    Încă un "bonus", despre cum "iubesc femeia" nişte români: