Munca, performanţa şi... statul

Declaraţia Angelei Gheorghiu, cum că nu datorează nimic României, întrucât n-a fost susţinută de stat şi de instituţiile lui niciodată în cariera sa, a stârnit un val de indignare printre comentatorii de pe internet, care i-au amintit de anii de şcoală şi de formare artistică, ba chiar şi de primele angajamente, toate petrecute pe tărâmul natal.

Doar că începuturile nu garantează şi reuşita, iar în absenţa talentului şi a muncii îndârjite, soprana putea rămâne o voce oarecare, limitată la (re)cunoaştere naţională şi atât.

Povestea este valabilă şi în sport, acolo unde, în absenţa resurselor proprii şi a susţinerii familiei, iar mai târziu şi a unor sponsori, nici David Popovici şi nici Simona Halep n-ar fi avut şanse de a ajunge cei mai buni din lume în domeniul lor. Nici pe ei nu i-a ajutat statul, nici ei nu şi-au clădit performanţele din bani publici, doar că, spre deosebire de Angela Gheorghiu, ei n-au rostit tranşant acest adevăr neplăcut pentru multe urechi. Ceea ce nu înseamnă că, pornind de la exemplele lor, n-ar trebui să pretindem statului să se implice consistent în găsirea şi sprijinirea copiilor care vor şi pot să ajungă mari campioni, fiind dispuşi să-şi sacrifice anii de joacă şi bucuriile vârstei în chinuitoare antrenamente zilnice, la ore imposibile.

Dar după cum vedem, statul, prin reprezentanţii săi, nu reuşeşte nici măcar să onoreze victoriile sportive, atunci când ele se produc în lanţ. Dacă David Popovici a fost aşteptat ceremonios după triumful la Mondialele de la Budapesta – ceea ce, desigur, se va repeta după Europenele unde „rechinul” de 17 ani a devenit suveranul absolut al probelor de 100 şi 200 m liber – nu la fel s-a întâmplat cu alţi campioni încoronaţi în această perioadă. Canoistul Cătălin Chirilă, campion mondial la 1.000 m simplu şi vicecampion la 500 m, tot a mai avut parte de o întâmpinare protocolară, spre deosebire de canotorii întorşi acasă cu 5 medalii europene de aur şi 3 de bronz.

Poate că invitaţia specială la festivitate s-a rătăcit printr-un cotlon de minister, însă e greu de înţeles de ce niciun oficial nu s-a gândit din proprie iniţiativă să facă acest gest de respect şi admiraţie pentru nişte sportivi care au adus glorie ţării. România nu-şi poate răsplăti campionii doar cu bani, aşa cum cred unii care socotesc că anii de trudă şi sacrificii se traduc în prime colosale şi rente viagere. În fapt, cei care luptă zilnic cu propriile limite fizice şi mentale o fac nu numai pentru ei, ci şi pentru numele ţării, pe care o reprezintă cu onoare în competiţii, motiv pentru care merită recunoaştere, o primire frumoasă şi uneori şi o decoraţie, din partea statului.

Ghinionul performerilor noştri este că succesele lor s-au produs în august – de regulă o lună a concediilor – şi că au venit în cascadă, unele după altele, ceea ce le-a făcut greu de remarcat şi apreciat, chiar şi de publicul larg. Pe lângă impresionantele reuşite ale canoistului Cătălin Chirilă, ale fenomenalului înotător David Popovici şi ale canotorilor de aur şi bronz, despre care tot s-a mai vorbit, deşi încă prea puţin pentru cât ar merita, despre victoriile gimnastelor crescute prin programul „Ţară, ţară, vrem campioane” nu s-a auzit mai nimic. Ici-colo câte o informaţie răzleaţă, pe internet. Şi un mesaj de felicitare... bilingv al ministrului, postat pe o reţea socială şi oricum pe jumătate neinteligibil pentru destinatare.

Da, România încă trăieşte cu amintirea Nadiei şi a urmaşelor sale strălucite, iar nişte medalii europene la junioare nu prea fac impresie. Doar că, după o prăbuşire abruptă şi o lungă secetă de performanţe, în sportul considerat vreme de decenii o emblemă naţională, cele 6 medalii europene (două de aur, două de argint şi două de bronz) ale puştoaicelor în care ne punem speranţele reprezintă o gură de aer. Felul entuziast în care au concurat la München, după medaliile cucerite anterior la Festivalul Olimpic al Tineretului European 2022 (aur pe echipe, plus încă de două ori aur şi un argint, în probele individuale), arată că programul iniţiat de Mariana Bitang şi Octavian Bellu şi susţinut de un sponsor privat ajută gimnastica românească să renască. Fără implicarea consistentă a statului, dar şi în beneficiul lui.

Iar acestea n-au fost singurele veşti bune! Dacă în competiţia senioarelor, debutanta Ana Maria Bărbosu a pierdut cu neşansă bronzul la sol, după ce ultima concurentă a răsturnat clasamentul, echipa de gimnastică feminină a României s-a calificat la Campionatele Mondiale de la Liverpool, acolo unde medaliatele obţin biletele pentru Jocurile Olimpice de la Paris. Apoi, Simona Halep a triumfat la Toronto, câştigând cel de-al 24-lea turneu WTA din carieră şi reintrând în top 10 mondial, iar perechea de dublu mixt formată din Ovidiu Ionescu şi Bernadette Szocs a adus ţării, tot la München, prima medalie la Europenele de tenis de masă, aflate în desfăşurare: un argint. Iar recolta e posibil să crească, la ea putând contribui şi gimnaştii intraţi în întrecerea continentală în aceste zile. Trăgând linie, ne putem bucura că sportul românesc trăieşte un moment fast, în ciuda tuturor obstacolelor şi lipsurilor. Este meritul celor care au înţeles că pentru marea performanţă e de investit, de muncit din greu şi nu de... stat.