Nelinişti vechi şi noi

O ştim cu toţii, România ”nouă” e veche. Nici corupţia, nici incompetenţa adusă la putere, nici abuzul de presă nu s-au inventat azi.  Dovezi se găsesc din abundenţă, chiar dacă ele nu sunt neapărat prezente în conştiinţa publică. E bine, de aceea, să facem, din cînd în cînd, mici exerciţii de memorie. Nicio vindecare nu e posibilă, fără o bună cunoaştere a istoriei bolii.

Răsfoiam, zilele trecute, primul volum, reeditat de curînd, al scrierii Bucureştii de altădată, în care Constantin Bacalbaşa adună laolaltă amintiri instructive şi pitoreşti despre viaţa publică a capitalei în anii 1871-1877: politică, literatură, anecdotică, peisaj urban, moravuri cotidiene. La un moment dat, se citează un document, cunoscut ca ”Petiţia de la Iaşi”. E vorba de un apel al unui grup de conservatori, în frunte cu prinţul Grigore Sturdza, adresat corpurilor legiuitoare ale ţării. Evident, documentul consemnează un atac politic, o şarjă anti-liberală. Dar cîteva dintre aliniatele lui sunt de o remarcabilă actualitate, drept pentru care mă grăbesc să le ofer spre aducere aminte şi spre reflecţie, cititorului de acum. Petenţii vorbesc în calitate de ”alegători”, îndreptăţiţi să-şi manifeste nemulţumirile şi cerinţele: ”…căci ca unii ce sunteţi mandatarii noştri, aveţi de datorie a ţine seama de nevoile ţării şi a lua măsurile legislative neapărate pentru vindecarea suferinţelor ei”.  ”Noi, cari nu avem altă ambiţiune decît a trăi liberi ca cetăţeni români în patria noastră şi a vedea onoarea, viaţa şi averea fiecăruia garantate prin instituţiunile ţării; noi, cari ne-am săturat de a vedea că datoriile Statului sporesc în aceeaşi proporţiune în care sporesc şi dările ce ne sunt impuse, suntem nu numai în tot dreptul a vă cere vindecarea răului, dar suntem totodată în poziţiunea cea mai favorabilă, pentru a vedea şi a judeca lucrurile cu nepărtinire (…). Adunările noastre legiuitoare pînă acum au consumat cea mai mare parte a puterilor lor cu lupte de partid şi cu ţintiri personale (…)”.

Textul e un inventar de neajunsuri survenite pe mai multe planuri şi conţine o sumedenie de propuneri concrete de ameliorare legislativă. Din punctul de vedere al semnatarilor, ”răul cel mai mare care dezorganizează cu totul ţara noastră ”este ”lipsa de dreptate”. ”Oricare societate civilizată, pentru a trăi, are neapărată trebuinţă mai întîi de toate de două lucruri: de libertate, căci fără ea nu se poate dezvolta, şi de dreptate, căci fără ea se dizolvă. Egalitatea este o ramură a dreptăţii, de aceea ea este bună numai întrucît este dreaptă, precum egalitatea înaintea legii; îndată însă ce este nedreaptă, este rea. Astfel este nedrept ca cel ce nu are nimic să voteze impozite pe spinarea aceluia care are ceva, şi de aceea această egalitate este rea. (…) Acolo unde dreptatea nu există, libertatea degenerează în licenţă. Acesta este cazul la noi. Dreptatea înfrînătoare lipseşte şi impunitatea este garantată tuturor delictelor şi tuturor crimelor. Astfel a ajuns la noi licenţa presei pînă a fi un adevărat scandal. Noi nu zicem aceasta pentru a cere în contra presei vreo măsură preventivă, căci suntem pentru libertatea absolută a rostirii ideilor, dar o zicem pentru că voim ca injuriile personale, defăimările, calomniile şi batjocurile făcute prin presă să fie judecate nu de juriu, care le achitează totdeauna şi agravează prin aceasta încă - injuria făcută persoanei atacate, ci să fie judecate de tribunalele corecţionale, ca în ţările civilizate”.

Nu cred că e nevoie de prea multe comentarii. Sub alte nume decît cele de azi, sunt vizate deprinderi şi instituţii deficitare în secolul trecut, aşa cum sînt şi astăzi. Avem de-a face cu metehne ”tradiţionale”: ruptura între parlamentari şi alegătorii lor, irosirea vieţii politice în lupte de partid şi conflicte (sau ambiţii) private, administrarea defectuoasă a dreptăţii (vezi eforturile parlamentare pentru a legifera amnistierea şi graţierea), creşterea nesăbuită a taxelor, proasta utilizare a libertăţii, inflaţia delictelor de presă şi impunitatea lor, garantată de chiar ”juriul” înfiinţat spre a le amenda ş.a.m.d. S-a îndreptat ceva în cei peste 140 de ani care au trecut de la ”Petiţia de la Iaşi”? Şi dacă nu, ce ne mai rămîne de sperat? Şi pe cine am putea învinovăţi de această prelungă inerţie istorică?