Nesfârşitul istoriei

Cred că nu mai are niciun rost să îl pomenesc pe Fukuyama. Săracu’ om, dracu’ l-a pus să decreteze sfârşitul istoriei?

Evenimentele din ultimul timp complică nu numai realitatea imediată, dar şi minţile nefericiţilor care încă mai jură pe ideologie. Că nu e niciun sfârşit al istoriei nu mai trebuie demonstrat, dar ceva-ceva tot se întâmplă. O fi sfârşitul unei iluzii? Povestea nu e nouă. Reich-ul era prevăzut să dureze 1000 de ani. La fel, statul sovietelor. Când se apucă să construiască sau să decidă ceva, omenirea nu se joacă. Ea jură pe eternitate. Cine nu s-ar simţi în siguranţă ştiind că lumea a fost bătută în cuie o dată pentru totdeauna? Poate nu toţi cetăţenii, dar marea lor majoritate, da. Acesta e scopul intern al oricărei civilizaţii: starea de echilibru.

Din nefericire, cum spunea un scriitor român aproape uitat, „dacă nema putirinţă, ce mai chichirez gâlceava?“. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Istoria umanităţii e o lungă istorie a crimei, a jafului şi a foamei. Înlăuntrul individului locuieşte un demon cârcotaş. Unul care e mereu convins că lumea ar fi mult mai bună, mai dreaptă şi mai puternică dacă s-ar modela după chipul şi asemănarea lui. Şi dă-i, şi luptă.

Cea mai raţională poziţie e să admiţi că motorul cu combustie internă al omenirii e iraţional. Şi intolerant.

Nu avem pace până nu îl dăm pe brazdă pe celălalt. Religios, economic, social, moral, politic,  organizatoric. Suntem mai buni, s-o recunoaştem, decât 99% dintre nefericiţii noştri semeni. Restul? A, păi restul e compus din cei care ne împărtăşesc viziunea, sau ne-o inspiră. Aceia sunt zeii, vizionarii, conducătorii sau exemplele. Ăia sunt baza. Doar că, mare ciudăţenie, lumea e plină de lideri şi de rezolvări, de moduri de viaţă incompatibile. Pentru fiecare ins sau comunitate, în parte, celălalt e inacceptabilul. Aşa au mers şi merg lucrurile. Ideologia, convingerile (fie ele şi strămoşeşti) hotărăsc ce e bine, adevărat şi frumos. Şi cine e vinovat, fireşte. Judecata asta apriorică, bazată doar pe convingeri, a decis, de-a lungul timpului, cine merită să moară şi cine să trăiască. C-or fi armeni, evrei, ucraineni, belaruşi, indieni,  pakistanezi, creştini, musulmani, hutu, tutsi.

Nu vi se pare că lucrurile seamănă? Şi că lunga perioadă de pace europeană, cea mai lungă din toate timpurile, e o eroare raţională, dacă pot s-o numesc aşa. Câţiva lideri, înspăimântaţi de proporţiile măcelului, au decis să „implementeze“ pacea. Pacea a adus, cu ea, un alt mod de a gândi şi o altă valoare fiinţei umane. Pe bună dreptate a crezut profesorul distrat că, gata, s-a sfârşit istoria. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar pacea a adus cu ea un soi de sfârşeală a „umanităţii“, o înlocuire a raţionalului cu formalul. Oamenii sunt, treptat, împresuraţi de proceduri, iar săracii sau năpăstuiţii, luaţi de-a valma cu escrocii, profitorii sau ideologii unei lumi (se putea?) mai bune. Civilizaţia păcii devine, sub ochii noştri, una artificială şi incapabilă să răspundă inconştientului colectiv. De aia e uşor de penetrat, de zguduit, de aruncat în aer. Uşor de negat, dinăuntru şi din afară. Care ar fi alternativa? Mărturisesc ruşinat şi îngrijorat că nu pot să-i pronunţ numele, dar, cu siguranţă, ştiu despre ce e vorba: o lume vioaie, crudă, nemiloasă, nedreaptă, imprevizibilă şi, mai ales, bună de îndreptat. La care inconştientul colectiv visează.