Societate

articolul anterior articolul urmator

Nici Buna Vestire nu mai este Buna Vestire!?

1
23 Mar 2018 11:06:06
Dinu Săraru

Am mai povestit o dată, pe undeva, dincolo de paginile „Jurnalului unui personaj controversat“, că am scris romanul „Crimă pentru pământ“, cu care în 1994 încheiam „Trilogia ţărănească“, pornind de la o ştire modestă apărută în ziarul Adevărul din epocă, care spunea că prima crimă pentru pământ în

România post-decembristă s-a petrecut într-un sat mai rău decât sărac, fost colectivist, de la poalele unor dealuri nămoloase din apropierea Drăgăşanilor, cu nume predestinat, Nămoloasa, în ziua de 25 martie 1991, de Buna Vestire.

Sărbătoarea, care în mitologia noastră creştin-ortodoxă, precum se arată şi în Calendarul ţăranului român scris de Ion Ghinoiu - unul dintre marii cercetători ai civilizaţiei rurale, care de multă vreme ar fi trebuit să fie recunoscut de către Academia Română şi nu este nici până astăzi -, însemna şi înseamnă şi astăzi debutul primăverii, al Bunei Vestiri, a noului an agrar, ziua când începea pe plaiurile noastre să cânte şi cucul şi când se istovea mirosul tămâioarelor ce lăsau loc Popdealului galben şi apoi în săptămâna luminată Florii Paştelui.

În apropierea Bunei Vestiri se mai întâmpla să cadă grăbită, ca o ameninţare veselă, zăpada mieilor, când cucul cânta, dacă ninsoarea se petrecea chiar de Buna Vestire, pe crengile înmugurite ale prunilor şi zarzărilor şi merilor, printre bulgării de zăpadă care uneau crengile ca un pat de cristal topit iute de bucuria razelor soarelui.

Am prins pe la mijlocul vieţii mele şi o noapte de Paşti cotropită de florile merilor, ca în zorii primei zile a Duminicii Sfinte să cânte cucul printre crengile ocrotind obrazul alb al unei zăpezi mai vesele chiar şi decât primăvara.

Crima pentru pământ însângerase întreaga acea primăvară şi Buna ei Vestire din 25 martie 1991. Era însă un semn rău, deloc de Bună Vestire, al lăcomiei pentru mutarea mejdinei şi al cotropirii prin furt măcar a unei brazde de pământ, lăcomie care făcea să clocotească nefericit sângele din vinele ţăranului ce se-ntorcea la patima câinească pentru o palmă de loc.

Am scris atunci un reportaj pentru un număr întreg din suplimentul „Adevărul literar şi artistic“, propus de mine criticului literar Constantin Stănescu, care scrisese în 1974 atât de frumos despre primul roman al trilogiei ţărăneşti, intitulat Nişte ţărani“.

Criticul literar Constantin Stănescu pusese pe manşeta „Adevărului literar şi artistic“ cu litere mari şi cu semnul întrebării acest anunţ, care m-a şi trimis la maşina de scris de pe masa mea de la Slătioara: „Fişe pentru un posibil roman!?“.

A fost, şi atunci, de Buna Vestire a anului 1991, o primăvară ce ar fi trebuit, poate, să se numească mai bine, a relei vestiri.

Anul acesta, Buna Vestire este iar ameninţată de o iarnă a vrajbei noastre, cum ar fi zis un autor american, un mare romancier care a tipărit atunci şi  o mare poveste tragică „Fructele mâniei“ - un titlu şi el tot atât de simbolic.

Iarna bezmetică, rea şi urâtă şi atât de străină de fiinţa noastră şi de filele „Calendarului ţăranului român“, iarna năprasnică, dezmăţată care pângăreşte duşmănoasă zilele dinaintea Bunei Vestiri, şi ziua însăşi a Bunei Vestiri, m-a făcut să mă întreb la bătrâneţea la care am ajuns dacă Buna Vestire mai este Bună Vestire?

Aşa cum ora exactă din timpul debutului meu gazetăresc la Radio era atunci atât de convingător prin speranţa pe care mi-o dădea la 18 ani chiar ora exactă, astăzi nu mai este - constat cu tristeţe -,  pe toate ceasurile ora exactă.

Se întâmplă ceva cu fibra cea mai intimă a fiinţei noastre, cu fibra verticalităţii noastre, cu fiinţa demnităţii noastre, ceva care nu poate să nu ne pună pe gânduri.

Cineva mă întreba la începutul acestei ierni neobişnuit de păguboase şi duşmănoase dacă nu cumva vremea nu seamănă cu vremurile pe care le trăim?

Eu tot mai sper, fiindcă m-am născut aşa, să sper, că vom găsi puterea care stă în fiinţa noastră morală să învingem şi să ieşim la Florii cu fruntea înseninată de recâştigarea mândriei de a aparţine unui popor care va trebui să fie respectat, atât cât îl respectăm noi şi cât ne respectăm noi înşine.

Sunt câteva semne care spun, şi nu numai mie îmi spun, că nu se poate să nu câştigăm în bătălia cu o vremuială care n-are cum să ţină în loc primăvara.

Rareori în istoria acestei ţări s-a impus mai imperios nevoia de a lupta din toate puterile ca să facem să renască învingătoare conştiinţa noastră de sine, conştiinţa demnităţii şi verticalităţii noastre, de a face să renască şi să fie ocrotită şi slujită devotat conştiinţa identităţii noastre naţionale.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Dusan Cornel
24.03.2018, 04:44:39

Domnul Sararu, ca de obicei, ne tot arata relele dar pierde printre meandrele scrierii vagi, careia nu ii lipsesc oarecare valente poetice, explicatia sursei acestor rele. Parafrazand pe Iorga cu al sau celebru Bizant dupa Bizant, comunismul dupa comunism este originea raului , dar asta se fereste autorul nostru sa observe. In aceasta cheie datul de vina pe vreme devine un fapt de un atroce umor involuntar. Schema domnului Sararu este simpla dar contradictorie: pe de o parte domnia sa vede relele pe scara extinsa din viata noastra sociala, pe de alta parte cand se refera la autoritatile care in mare masura produc de fapt aceste rele, nu are decat cuvinte de lauda. Nu o sa vezi vreodata ca pune punctul pe i, Doamne fereste. Cand te apuci sa il lauzi pe Madalin Voicu, cum a facut intr-una din postarile recente, cum naiba sa mai ai pretentia sa vii si sa arati cu degetul, rezultatul “ lucrarii” lui Madalin si a altora ca el. ( Apropos de Madalin, toata stima pentru cei care au facut actul de bun simt sa se revina la numele istoric de Parcul Ioanid, dupa aberatia schimbarii numelui acestui parc). Dl Sararu apreciaza sprijinul dat de criticul Constantin Stanescu la vremea respectiva pentru romanul “Niste Tarani”. Din pacate Constantin Stanescu, om plecat tot de la tara, cu merite reale devreme ce a avut curajul sa demaste printre primii impostura lui Eugen Barbu, pe vremea cand acela era atotputernic, reprezinta tot un caz trist de tradare a traditiilor si valorilor civilizatiei taranesti autentice devreme ce apreciaza o scriere national comunista unde prim secretarii “este” frati cum taranii obiditi ca nu se pot colectiviza mai repede... Aberatiile “meteorologice” mascheaza prost aceiasi si aceiasi neinfranta credinta in “idealurile luminoase”. Cu abilitatea “nationala” (nationalista de fapt) autorul nostru se catarase pana sus, sus in ierarhia culturnica si realitatea politica de acum pare sa il indreptateasca din pacate

+1 (3 voturi)
Modifică Setările