Nici Buna Vestire nu mai este Buna Vestire!?

Am mai povestit o dată, pe undeva, dincolo de paginile „Jurnalului unui personaj controversat“, că am scris romanul „Crimă pentru pământ“, cu care în 1994 încheiam „Trilogia ţărănească“, pornind de la o ştire modestă apărută în ziarul Adevărul din epocă, care spunea că prima crimă pentru pământ în

România post-decembristă s-a petrecut într-un sat mai rău decât sărac, fost colectivist, de la poalele unor dealuri nămoloase din apropierea Drăgăşanilor, cu nume predestinat, Nămoloasa, în ziua de 25 martie 1991, de Buna Vestire.

Sărbătoarea, care în mitologia noastră creştin-ortodoxă, precum se arată şi în Calendarul ţăranului român scris de Ion Ghinoiu - unul dintre marii cercetători ai civilizaţiei rurale, care de multă vreme ar fi trebuit să fie recunoscut de către Academia Română şi nu este nici până astăzi -, însemna şi înseamnă şi astăzi debutul primăverii, al Bunei Vestiri, a noului an agrar, ziua când începea pe plaiurile noastre să cânte şi cucul şi când se istovea mirosul tămâioarelor ce lăsau loc Popdealului galben şi apoi în săptămâna luminată Florii Paştelui.

În apropierea Bunei Vestiri se mai întâmpla să cadă grăbită, ca o ameninţare veselă, zăpada mieilor, când cucul cânta, dacă ninsoarea se petrecea chiar de Buna Vestire, pe crengile înmugurite ale prunilor şi zarzărilor şi merilor, printre bulgării de zăpadă care uneau crengile ca un pat de cristal topit iute de bucuria razelor soarelui.

Am prins pe la mijlocul vieţii mele şi o noapte de Paşti cotropită de florile merilor, ca în zorii primei zile a Duminicii Sfinte să cânte cucul printre crengile ocrotind obrazul alb al unei zăpezi mai vesele chiar şi decât primăvara.

Crima pentru pământ însângerase întreaga acea primăvară şi Buna ei Vestire din 25 martie 1991. Era însă un semn rău, deloc de Bună Vestire, al lăcomiei pentru mutarea mejdinei şi al cotropirii prin furt măcar a unei brazde de pământ, lăcomie care făcea să clocotească nefericit sângele din vinele ţăranului ce se-ntorcea la patima câinească pentru o palmă de loc.

Am scris atunci un reportaj pentru un număr întreg din suplimentul „Adevărul literar şi artistic“, propus de mine criticului literar Constantin Stănescu, care scrisese în 1974 atât de frumos despre primul roman al trilogiei ţărăneşti, intitulat „Nişte ţărani“.

Criticul literar Constantin Stănescu pusese pe manşeta „Adevărului literar şi artistic“ cu litere mari şi cu semnul întrebării acest anunţ, care m-a şi trimis la maşina de scris de pe masa mea de la Slătioara: „Fişe pentru un posibil roman!?“.

A fost, şi atunci, de Buna Vestire a anului 1991, o primăvară ce ar fi trebuit, poate, să se numească mai bine, a relei vestiri.

Anul acesta, Buna Vestire este iar ameninţată de o iarnă a vrajbei noastre, cum ar fi zis un autor american, un mare romancier care a tipărit atunci şi  o mare poveste tragică „Fructele mâniei“ - un titlu şi el tot atât de simbolic.

Iarna bezmetică, rea şi urâtă şi atât de străină de fiinţa noastră şi de filele „Calendarului ţăranului român“, iarna năprasnică, dezmăţată care pângăreşte duşmănoasă zilele dinaintea Bunei Vestiri, şi ziua însăşi a Bunei Vestiri, m-a făcut să mă întreb la bătrâneţea la care am ajuns dacă Buna Vestire mai este Bună Vestire?

Aşa cum ora exactă din timpul debutului meu gazetăresc la Radio era atunci atât de convingător prin speranţa pe care mi-o dădea la 18 ani chiar ora exactă, astăzi nu mai este - constat cu tristeţe -,  pe toate ceasurile ora exactă.

Se întâmplă ceva cu fibra cea mai intimă a fiinţei noastre, cu fibra verticalităţii noastre, cu fiinţa demnităţii noastre, ceva care nu poate să nu ne pună pe gânduri.

Cineva mă întreba la începutul acestei ierni neobişnuit de păguboase şi duşmănoase dacă nu cumva vremea nu seamănă cu vremurile pe care le trăim?

Eu tot mai sper, fiindcă m-am născut aşa, să sper, că vom găsi puterea care stă în fiinţa noastră morală să învingem şi să ieşim la Florii cu fruntea înseninată de recâştigarea mândriei de a aparţine unui popor care va trebui să fie respectat, atât cât îl respectăm noi şi cât ne respectăm noi înşine.

Sunt câteva semne care spun, şi nu numai mie îmi spun, că nu se poate să nu câştigăm în bătălia cu o vremuială care n-are cum să ţină în loc primăvara.

Rareori în istoria acestei ţări s-a impus mai imperios nevoia de a lupta din toate puterile ca să facem să renască învingătoare conştiinţa noastră de sine, conştiinţa demnităţii şi verticalităţii noastre, de a face să renască şi să fie ocrotită şi slujită devotat conştiinţa identităţii noastre naţionale.