Pamflet: Zece idei legislativ-penale pentru 2014

De ceva vreme suntem  invadaţi  cu toţii de ceaţă. Niciodată n-am constatat-o huzurind aşa de vârtos prin timp şi spaţiu. Zile în şir pe sute de kilometri pătraţi. Şi în minţile noastre.  Nu vă luaţi doar după codurile galbene de la breaking news, realitatea e mai brutală.

Încercând, acum câteva zile, s-o şterg din Bucureşti pentru a prinde ultimile frânturi ale unui Crăciun nord-estic, la ieşirea din oraş am dat tocmai de ea, obstacol de nezdruncinat în calea oricărei înaintări accelerate a autoturismului. Şi cum, cu oarecare inconştienţă, am plecat la drum noaptea, am avut parte şi de răsfăţul de a mă simţi ca la volanul unui vehicul spaţial. Conducând sute de kilometri în acest cosmos insolit, linia discontinuă a axului şoselei rămânea practic singurul indicator al existenţei terestre. Am căutat aşadar urgent alt reper care să-mi reamintească că mă aflu, totuşi, pe pământ. Şi ce altceva putea să mă trezească brusc la realitate decât un program de radio unde se comentau proaspetele (ne)legiuiri în materie penală?

Am realizat instantaneu, în noapte şi prin pâclă, că organul nostru legiuitor n-are suficientă imaginaţie. Ce amnistie? Ce imunităţi? Ce interceptări după aducerea la cunoştinţă a învinuirii?

Iată ce-ar putea legifera la anul:

1)   Interceptarea. Se va efectua doar cu acordul prealabil al persoanei interceptate. N-am nicio îndoială că în ultima perioadă în societatea noastră mentalităţile s-au schimbat şi, la o adică, dacă organele abilitate ar cere-o, ar exista suficiente persoane onorabile care şi-ar exprima imediat acordul să fie interceptate măcar o lună pe an. În acest fel ar putea dovedi fiecare că e un cetăţean model şi, în sfârşit, se va auzi numai ceea ce trebuie auzit. Acesta ar fi un prim pas spre pacea socială pe care cu toţii ne-o dorim.

2)   Citaţia. De ce să stresăm oamenii cu citaţii? N-ar fi firesc să se renunţe odată la tertipurile astea ale procurorilor? Nu s-a gândit nimeni până acum că o persoană care găseşte în cutia poştală o citaţie de la procuratură ar putea face preinfarct? Nu ar fi normal ca statul şi procurorul emitent să plătească daune într-o asemenaea situaţie? Tocmai de aceea ar trebui instaurat un sistem pe bază de proces în care să se discute dacă este cazul să fie emisă o citaţie. Procurorul să facă un referat, iar judecătorul să stabilească, neapărat, un termen. Este posibil ca după o chibzuită cumpănire, instanţa să decidă că este totuşi necesară citarea. În acest caz, pentru a se evita producerea oricărei tensiuni neuropsihice , citaţia nu va fi trimisă direct către parte, ci unei firme private specializate. Acesteia îi va reveni rolul de a lua legătura cu cel citat folosind cele mai moderne terapii antistres. Evident, pentru legalitate deplină , fiind plătită din bani publici, firma va putea fi stabilită în urma unei licitaţii foarte scrupuloase, pe baza unui caiet de sarcini întocmit de profesionişti - ne bazăm pe ei, ştiu ei cum.

3)   Interzicerea flagrantului. Nu trebuie să intru în detalii. Evident, au fost reclamate mai multe ilegalităţi şi ele trebuie evitate. N-am nicio îndoială că va exista un consens politico-juridic pe această temă. De altfel, se vede de la o poştă că flagrantul e o instituţie anacronică.

4)   Martorul. Nu s-a gândit nimeni că martorul este discriminat în raport cu inculpatul? Pentru a evita amenzile de la Consiliul de Combatere a Discriminării şi, cine ştie, o eventuală condamnare la CEDO, martorul ar trebui să aibă şi el dreptul de a nu declara nimic. În acest mod procesul penal s-ar desfăşura fără declaraţii, lucru ce ar comporta totuşi anumite riscuri, cum ar fi acela de se finaliza prea repede. Venind în întâmpinarea acestei situaţii propun introducerea în codul de procedură penală a expertizei de interpretare a mimicii martorului, care să constituie mijloc de probă.

5)   Percheziţia. Cum în ultima perioadă au fost semnalate multe abuzuri propun ca percheziţia să aibă loc în şedinţă publică desfăşurată la domiciliul celui percheziţionat. Având în vedere publicitatea, orice persoană din bloc, în limita spaţiului apartamentului, va putea asista la scotocire. Judecătorul , la începutul şedinţei, va declara deschisă căutarea.Pentru transparenţă şi eficienţă, nu doar poliţia ar trebui să aibă dreptul de a cotrobăi, ci orice entitate privată ce îndeplineşte condiţiile dintr-un caiet de sarcini. Plata se va face din banii publici, un procent din valoarea fiecărui obiect ridicat. Când are dubii dacă ar trebui sau nu ridicat un obiect, judecătorul va putea amâna pronunţarea, dar maxim două luni. (Sincer să fiu, nu ştiu dacă sistemul acesta ar fi perfect, am o temere că unora din judecători ar putea să înceapă să le placă să spargă uşi ; aici ar fi necesare şi alte opinii ) .

6)   Termenele. Este imperios necesară reglementarea strictă a unui termen, de cel puţin trei ani de la sesizare, în care instanţelor să le fie interzisă finalizarea procesului şi pronunţarea unei hotărâri. În acest mod, prin lege, se va asigura respectarea neabătută a tuturor procedurilor şi va exista certitudinea că instanţa a cântărit foarte minuţios soluţia.

7)   Condamnarea definitivă. Se impune de urgenţă constituirea unei comisii de graţiere şi amnistiere al cărei rol va fi analizarea tuturor sentinţelor de condamnare pronunţate de instanţe. Niciun mandat de executare a pedepsei să nu poată fi pus în executare fără aprobarea prealabilă a comisiei. Astfel, s-ar limita practicile periculoase din ultima perioadă ale instanţelor care au început să pronunţe pedepse cu executare.

8)   Prezumţia de nevinovăţie. Prin raportare la punctul 6 orice persoană va trebui considerată nevinovată până la decizia comisiei de graţiere şi amnistiere.

9)   Expertiza psihiatrică. Să devină obligatorie. Şi nu doar în procesul penal. Ca să nu existe discriminări , trebuie generalizată pentru toate cele trei puteri ale statului. Dacă stau bine şi mă gândesc nici celei de-a patra nu i-ar strica un consult de specialitate.

10) Competenţa procurorilor. Întrucât atribuţiile acestora ar deveni foarte limitate , prin lege ar trebui să fie obligaţi să aibă toţi bloguri în loc de dosare şi , în loc de rechizitorii, să scrie zilnic câte un articol.

P.S. Ţin să fac totuşi precizarea, pornind de la constatarea că în ultima perioadă sunt luat în serios atunci când îndrăznesc să mai şi râd, că ideile (aberante) de mai sus au încercat să fie o glumă de sfârşit de an. Sper să nu-i treacă vreodată cuiva prin minte să le şi pună în practică. La mulţi ani!