Coronavirus: Note din tranşee

Secţie de terapie intensivă în oraşul italian Cremona

Cum e în tranşeea pe care am săpat-o spre a ne apăra acasă de un inamic mic, dar hiperagresiv, într-un război cam mare pentru cei mai mulţi? După două săptămâni de izolare realizez ce grea e şi va mai fi lupta altora.

Mortală e mai cu seamă bătălia care are loc chiar în aceste clipe în linia întâi a frontului. Literalmente pe viaţă şi pe moartea lor, nu doar a pacienţilor, e confruntarea medicilor, infirmierelor şi asistentelor medicale cu încoronata moarte microscopică, vânând plămânii omului, coroana falnică a creaţiei.

La doar 34 de ani, una dintre ele şi-a luat viaţa, la Monza. De ce? De frică, între altele. De spaimă de propria infecţie. De groaza de a-i fi contaminat pe alţii. De stres. Din pricina teribilei tensiuni care-i macină şi mărunţeşte zilnic, de dimineaţa până seara şi din amurg în zori de zi pe mai toţi în precar echipatele, pe alocuri covârşitele clinici şi spitale europene.

Un stres monumental îi dă de furcă, vizibil, şi fiicei mele, medic chirurg luptând zi şi noapte pentru viaţa pacienţilor ei într-un spital elveţian situat, cred eu, mult prea aproape de frontieră şi de tragedia italiană. 

Cu ce arme putem lupta noi

În comparaţie cu efortul ei cotidian, cu efortul zilnic al celor care, în pofida penuriei de personal şi de echipamente de protecţie, de măşti, de aparatură de ventilaţie pentru cei grav bolnavi, se bat cu oştirile cotropitoare de asasini invizibili ca să limiteze carnagiul coronei, nu mai contează, parcă, nimic. Decât, poate, responsabilitatea, unitatea şi solidaritatea noastră. E clar că e urgentă nevoie de ele întru ajutorarea eficientă a eroilor din spitale care, în lipsa unor măsuri eficiente de izolare şi distanţare socială s-ar vedea, dimpreună cu secţiile lor de terapie intensivă, rapid copleşiţi şi dovediţi.

Ce înseamnă, la oarecare distanţă de această fulminantă încleştare de la graniţa dintre viaţă şi moarte, prima mea pereche de săptămâni de izolare autoimpusă? Un  fleac? O victorie? O datorie elementară? O lecţie? Sau începutul unei recluziuni fără sfârşit?

În tranşeea din dezinfectata cetate în care mi-am transformat casa, spre a o părăsi doar ca să-mi fac cumpărături şi să aprovizionez o femeie în vârstă, ţintuită la domiciliu, spre paguba muşchilor ei atrofiaţi şi a psihicului ei asediat, conştiinţa pericolului infecţiei înaintea încununării cursei pentru elaborarea unui vaccin sau depistarea unui medicament antiviral eficient nu e decât unul din oaspeţii mei permanenţi. Alţi musafiri mă neliniştesc purtându-mă cu gândul ba la crescânda presiune psihică, la alte boli pentru care nu mai este timp, ba la amploarea pe care în ţări carantinate de corona o ia, de pildă, isteria şi violenţa domestică.

Încercările altora

Întru calmare şi ameliorarea stării mele de spirit, mă gândesc la alţii, mai în vârstă, ori bolnavi, cu un Sitz im Leben mai puţin comod, prinşi de marele shutdown departe nu doar de-o grădină, ci şi de o nevastă, de copii, de o iubită şi de prieteni dragi, incapabili să muncească şi reclusi în locuinţe mai puţin confortabile, cu o biblioteci mai rău aprovizionate decât a mea, cu animale de companie pe care nu le pot plimba seara, pentru că, la peste 65 de ani, n-au voie, vai, să iasă din case în România, decât între orele 11 şi 13.

Am şi jenante accese de cruzime. Mărturisesc că nu mă prea interesează pierderile notabile de venit ale prostituatelor de lux. Dar nu oricine poate trece pe videochat. Nu-mi tulbură somnul nici angoasele oligarhiei de extracţie securistă căreia, în România, îi e teamă că guvernul va ceda în faţa revendicărilor de bun simţ solicitând tăierea insolentelor pensii speciale sufocând un buget care ar fi trebuit demult degrevat astfel încât să se poată construi spitale moderne şi plăti ca lumea personalul medical.

Nădejdi şi pericole

Mă alintă speranţa că, de vreme ce s-a frânat vădit creşterea exponenţială a numărului noilor infecţiilor în ţările cele mai afectate, ca Italia, am putea începe să zărim în curând, pâlpâind la capătul tunelului, o timidă luminiţă. Când se va lumina de-a binelea nu ştiu. Dar mă tot uit la ceas. Mi-e clar că suntem în mortal pericol nu doar din cauza pandemiei, ci şi a consecinţelor ei economice, politice şi psihologice. Un vaccin bun mai durează. Or, cu fiecare zi în plus în care, în loc să se refacă cererea şi ofertă şi să se muncească, guvenrele se supralicitează reciproc ca să transpună contramăsuri socialiste,  promit şi tipăresc cu nemiluita bani, salvând firme altminteri falimentare, fără să-i ajute neapărat pe cei care chiar au nevoie şi ar fi viabili, economic, într-o lume cât de cât normală, iau simultan proporţii multe rele grele.

Se amplifică şomajul mascat. Cresc ameninţarea hiperinflaţiei şi alte primejdii financiare. Ia amploare spectrul unei megacrize de tipul celei dintre 29 şi 33. Şi sporeşte exponenţial riscul unor viitoare catastrofe politice. Fiindcă se extinde, concomitent cu virusul, pandemia dezinformării. Odată cu ea se răspândeşte neîncrederea în guvernanţi prea puţin competenţi, transparenţi şi liberali. Prea populişti şi prea tentaţi să-şi prelungească privilegiile întărite de criză şi de prea lesne exploatabila nevoie a oamenilor de a se lăsa pe mână şi în voia celor tari şi mari.

Înapoi spre statul totalitar?

Cum se manifestă această sinucigaşă nevoie de supuşenie, pregătitoare de viitoare tiranii care vor transforma supravegherile de populaţie ale regimurilor totalitare ale secolului XX în mizilic? Docilitatea viitoarei înrobiri e ancorată în tendinţa multora de a crede că, la război ca la război, am fi, chipurile, siliţi să ne suspendăm, ca ziarişti de pildă, datoria judecăţii critice şi funcţia de controlori ai primelor trei puteri.

Realitatea e la antipod. Nimic n-a contribuit mai mult la iscarea şi amploarea actualei crize decât cenzura, secretoşenia şi represiunea regimului comunist chinez, tipica lui birocraţie, tipica lui contraselectie promovând obedienţa şi pedepsind competenţa, refuzul tiraniei de a comunica deschis şi de a tergiversa exportul de măşti şi de echipamente de protecţie.

Tirania, precum corupţia, ucide. Bu doar prin dezinformare. Într-o criză de proporţii istorice, salvatoare nu e, pe lângă ştiinţă, decât democraţia reală, cu disputele şi confruntările ei deschise de argumente şi idei. Fiindcă doar ea condiţionează încrederea şi promovează responsabilitatea, solidaritatea şi unitatea de care, în tranşeele noastre, avem nevoie ca de aer bine ventilat pentru plămâni asaltaţi de morbul ucigaş, ca să-l nimicim durabil pe vrăjmaş.

Petre Iancu- Deutsche Welle