Nu închideţi ieşirea de urgenţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
iesirea de urgenta

De la începutul epidemiei de COVID-19, când încă nici nu începuse criza din Italia, mulţi au cerut în mod constant un singur lucru. Şi anume, să fie închise cât mai repede bisericile.

Sub pretext că din biserici s-ar răspândi virusul, acela ar fi fost focarul principal de infecţie. Şi urlau asta în timp ce mallurile, restaurantele, barurile, discotecile, cluburile de noapte erau toate deschise şi ticsite de oameni. Şi în timp ce graniţele erau deschise şi sute de mii de oameni veneau din zonele roşii fără ca cei mai mulţi dintre ei să fie carantinaţi sau izolaţi la domiciliu.

(Nu ar fi prima oară când Biserica devine ţap ispăşitor; şi Nero incendiase Roma dintr-un capriciu, iar apoi a aruncat vina pe creştini, pe care apoi i-a martirizat – lucruri care se întâmplă şi în zilele noastre prin tot felul de alte zone ale Pământului)

Suntem într-o situaţie de criză fără precedent. Vom sta acasă o lună, două sau trei. Mulţi oameni care locuiesc singuri, care nu au pe nimeni cu care să schimbe o vorbă, vor intra într-o claustrare asemănătoare în multe privinţe cu închisoarea. Mai mult: senzaţionalismul şi tonul apocaliptic al mass-media, validate parcă de măsurile fără precedent ale autorităţilor, generează pentru numeroşi oameni anxietate acută sau chiar tulburări de panică. Alţi oameni au diverse depresii sau pot intra în depresie, după o astfel de claustrare. Sentimentul general este de teamă, de anxietate, pentru unii de deznădejde şi părăsire.

Peste 50% din populaţia României merge, măcar o dată pe lună, la biserică. Mai mult de jumătate dintre români caută, măcar o dată pe lună, să fie împreună cu Dumnezeu şi să obţină puţin ajutor sau puţină pace sufletească. Pentru toţi aceşti oameni, mersul la Biserică ar fi reprezentat o uşurare şi o alinare. Mai ales în astfel de vremuri tulburi, Biserica era unul dintre cele mai importante refugii spirituale şi pentru mulţi poate singurul sprijin pe care îl aveau în această încercare.

Când aţi cerut isteric închiderea bisericilor, vă daţi seama că asta aţi cerut? Vă daţi seama că aţi cerut ca aceşti peste 50% dintre români să rămână poate fără nici o formă de ajutor şi de sprijin moral şi spiritual în vremurile de cea mai neagră restrişte? Vă daţi seama că aţi cerut ca tot aceşti oameni întristaţi, îngrijoraţi, unii dintre ei singuri şi depresivi să fie lipsiţi şi de ultima lor alinare? De izvorul ultim al tăriei sufleteşti, al vigorii psihice? Şi vă daţi seama că acest lucru este criminal, că el poate să coste, la propriu, vieţi?

Unii îmi vor răspunde poate că molima trebuie oprită cu orice preţ, şi de aceea nici un preţ nu e prea mare. Ne asumăm şi criza economică, şi depresia sau deznădejdea oamenilor, totul ca să oprim molima. Însă dacă e aşa, răspund şi eu cu o întrebare. De ce sunt încă deschise graniţele? De ce sutele de mii de oameni care intră încă în ţară nu sunt carantinaţi sau izolaţi? Sau, de acord, nu închidem graniţele şi îi lăsăm pe oameni să revină în ţară, deoarece susţin ideea că românii au dreptul să se întoarcă acasă. Dar de ce nu s-a luat măsura izolării obligatorii a tuturor celor care se întorc în ţară, încă de la începutul crizei, aşa cum au făcut multe state (mai) civilizate? De ce avem impresia că am astupat o fisură mică-mică (reprezentată de riscul molipsirii la Biserică), în timp ce o gaură gigantică, o gaură de sute de mii de potenţiali purtători ai virusului rămâne încă neastupată? Oare atenţia pe care o acordăm bisericii nu este cu totul disproporţionată, faţă de priorităţile şi de urgenţele reale?

Dacă ne-am lua după ce vedem pe reţelele sociale, cinicii ar zice: pentru că 90% dintre românii din diaspora care se întorc, valuri-valuri, în ţară votează cu cei de la putere. În timp ce o bună parte dintre cei care merg la biserică sunt acuzaţi (condamnaţi?) că nu votează cu ei.

Şi totuşi, cei care merg la biserică reprezintă o mare parte dintre români. Da. Puteam să le impunem restricţii, să poarte măşti şi mănuşi, să se ţină toate slujbele afară, să vină pe rând, să pătrundă individual la discutat cu duhovnicul ori la spovedit, să rămână la minim un metru unii de alţii. Dar eu unul nu cred că aveam dreptul să le luăm acest sprijin, când tulburarea şi încercarea erau mai mari.

Şi dacă oamenii credincioşi au dreptate? Dacă singurul ajutor, în aceste vremuri, poate să vină de la Dumnezeu, dacă acesta vede pocăinţa noastră din toată inima? Şi ne vede dorinţa noastră de a-L căuta şi de a ne îndrepta? Şi exact acel singur ajutor ne-am repezit, chiar din primele zile ale epidemiei, să-l denigrăm şi să-l îndepărtăm?

P.S.: În mod evident, acest text reprezintă doar o opinie personală a autorului. Între timp, îndemn la respectarea tuturor normelor de igienă, a recomandărilor şi restricţiilor autorităţilor. Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine prin aceste vremuri de încercare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite