O activitate mai puţin cunoscută a lui Spiru Haret: legiferarea treburilor bisericeşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pregătind notele la ,,Operele lui Spiru Haret” (volumele I-XI) pentru reeditare la Editura Comunicare.ro, am constatat că, deşi Haret  a luat numeroase decizii cu privire  la reglementarea relaţiilor dintre stat şi Biserică, referinţele biblografice pe acest subiect sunt rare.

Prin urmare, mi-am pus întrebarea de ce se discută atât de puţin despre această latură a operei haretiene. Să menţionăm că studiile de istoria Bisericii Ortodoxe Române nu cuprind analize despre acţiunile lui Spiru Haret de legiferare în domeniul vieţii religioase. In articolul ,,Orthodoxy, Church, State, and National Identity in the Context of Tendential Modernity” http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/673/582 am argumentat cum în contextul procesului de modernizare prin care a trecut societatea românească, Spiru Haret a înţeles că biserica nu este separată de stat, ci devine o instituţie integrată în procesul de schimbare modernă.

Se discută numai despre reformele haretiene în şcoală, uitându-se că Haret a fost conducătorul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, şi, în această poziţie, a s-a ocupat de organizarea instituţiilor bise­riceşti, asociată necondiţionat cu reforma instrucţiunii publice. El însuşi o spune că ,,după aproape zece ani de minister, să nu ajung a-mi da seamă de răspunderea care ar fi apăsat asupra mea, dacă nu aş fi căutat să fac ceva în folosul bisericii, în situaţia grea în care se afla”. A elaborat şi a pus în aplicare 50 de acte normative (legi, rapoarte, regulamente, decrete) privind organizarea vieţii religioase în România. Amintim doar câteva dintre ele: Legea de înfiinţare a Casei Sfintei Biserici autocefale ortodoxe române din 21 ianuarie  1902, Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii de înfiinţare a Casei Sfintei Biserici din 29 martie 1902, Lege pentru modificarea unor articole din legea clerului mirean din 26 martie 1909, Lege pentru modificarea legii relativă la alegerea Mitropoliţilor şi  Episcopilor, a constituirii Sfântului Sinod şi pentru înfiinţarea  Consistoriului superior bisericesc, din 3 aprilie 1909, Regulament pentru alegerea membrilor Consistoriului superior bisericesc, din 3 iunie 1909, Decizia privind conlucrarea preoţilor cu învăţătorii (martie 1910), Regulament pentru Conferinţele pastorale ale preoţilor şi diaconilor  din România (mai 1910).  

Toate aceste acte au fost impuse de urgenţa unor reglementării privind instituţiile bisericeşti fiindcă ,,Din vremea Divanurilor Ad-hoc, chestia bisericească nu a mai fost obiectul de preocupare pentru oamenii noştri de stat”, Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p.58.

În viziunea sa, biserica este o instituţie a statului român, iar autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia  derivă din coexistenţa Statului şi a Bisericii. Autocefalia şi autonomia Bisericii în organizare şi funcţionarea propriilor structuri sunt întărite în relaţia cu statul: “Biserica este un organism de stat, şi unul din cele mai principale; ea trăieşte împreună cu statul, contribuie la viaţa lui, şi statul la rândul lui este spri­jinul bisericii. Aşa fiind, nu se poate concepe despărţirea ab­solută a unuia de celalt; aceasta s-ar chema separaţia bisericii de stat, ceea ce noi nu avem, şi nici nu trebuie să avem. Sunt dar împrejurări când biserica trebuie să colaboreze cu statul mână în mână, mai ales la momentele grele” Spiru C. Haret, “Criza bisericească”, în Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p. 124. Să spunem că, deşi în Franţa, în data de 9 decembrie 1905, a fost proclamată separarea Bisericii de Stat, Haret a acţionat pentru întărirea cooperării dintre stat şi biserică, refuzând astfel secularismul ca politică de stat în Regatul României. Haret a insistat că măsurile luate de stat au avut menirea de a sprijini biserica, idee care, în realitate, este un principiu diriguitor al programului său de modernizare a societăţii româneşti, axat, în principal, pe reformarea lumii rurale şi ţărăneşti. Referindu-se la adepţii se­parării bisericii de stat, el califică opţiunea acestora ca fiind o imitaţie a unui concept preluat din alte culturi: ,, Au auzit vorba asta pe aiurea şi s-au crezut isteţi dacă o repetă şi la noi. ” Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., pp. 64-65. Separarea bisericii de stat o consideră o ,,fantezie”. 

În contextul societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea  Haret a realizat că ridicarea nivelului de cultură al ţăranilor o pot face doar actorii sociali implicaţi nemijlocit în actele de cultivare a spiritului:  ,,Factorii culturali la ţară nu sunt decât doi: preotul şi învăţătorul. Prin urmare, cine voia să în­treprindă ridicarea culturală a satelor trebuia neapărat să se adre­seze preotului şi învăţătorului; aceasta iarăşi este evident.” Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p. 33.

Aşa cum am spus deja, ca reformator, Haret a înţeles că, în contextul modernizării româneşti cu o masă critică orientată către schimbare destul de precară, biserica are un rol esenţial. În lipsa unei burghezii urbane şi rurale, transformările moderne nu se puteau înfăptui decât de către grupuri sociale existente în societatea românească, şi, printre ele se numărau învăţătorii şi preoţii. El nu a negat niciodată principiul autonomiei bisericii în materie bisericească dar, în acelaşi timp el a sesizat efectele negative ale despărţirii bisericii de stat: ,,dacă nu ar recu­noaşte marile servicii pe care i le-a adus statul în nenumă­rate împrejurări, şi mai ales în momentele cele mai grele”, Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p. 64.

În condiţiile particulare ale istoriei şi culturii româneşti nu ar putea fi acceptată separarea bisericii de stat:  “Există o justă măsură care trebuie păzită, şi o limită peste  care nu se poate trece; dar colaborarea statului cu biserica este fatală şi inevitabilă, pe câtă vreme se întâlnesc amândoi pe un teren comun, pe câtă vreme şi statul şi biserica au datoria de a lucra asupra poporului şi pentru binele lui. Colaborarea aceasta trebuie coordonată prin bună înţelegere între cei doi factori, şi în aceasta constau raporturile intime care trebuie să existe între stat şi biserică. Îndată  ce ele nu mai există, vine în locul lor antagonismul, şi este un adevăr istoric că ori de câte ori biserica nu a fost alături cu statul, ea a fost contra statului. Nici un om cu minte nu poate să dorească aceasta” Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., pp. 64-65.

Haret recunoaşte particularitatea proceselor de transformare a cadrelor  instituţionale ale bisericii: ,,Chiar prin esenţa sa, biserica nu se acomodează cu schimbările dese, şi când trebuie a i se aduce vreuna, trebuie ca ea să se facă în aşa fel ca să nu fie nevoie a se reveni prea curând asupra ei.” Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., 66.

O succintă prezentare a celor mai importante legi ale lui Haret poate oferi o înţelegere corectă a scopurilor urmărite de el. Lui Haret i se datorează Legea pentru înfiinţarea şi organizarea Casei Sf. Biserici Autocefale Ortodoxe Române, promulgată prin decretul regal nr.  255 din 21 ianuarie  1902. Legea a prevăzut, întemeierea unei instituţii de exercitare a supra­vegherii gospodăririi averii bisericii şi aşezămintelor religioase, precum şi administrarea fon­durilor prevăzute în bugetul statului  pentru biserică. Prin art. 11 se prevede acordarea, de către Casa Bisericii din fondurile sale proprii, de ajutoare bisericilor sărace, dacă mijloacele lor nu le permit să facă faţă cheltuielilor cerute pentru întreţinerea lor.

După cum spune Haret în Expunerea de motive la Legea  pentru modificarea mai multor articole din Legea clerului mirean şi seminariilor de la 29 mai 1893, modificată la 26 februarie 1909, publicată în Monitorul Oficial, 27 martie 1909: ,,una din cele mai importante modificări este acea cuprinsă în art. 5. alin. II, care permite înfiinţarea de preoţi ajutători la bisericile de cătune mai însemnate. Unul din neajunsurile cele mari ale legii din 1893 a fost că a împuţinat pe preoţii săteşti aşa de mult, încât s-au închis o mulţime de biserici, aşa că sunt foarte multe sate unde de demult locuitorii sunt lipsiţi de orice serviciu reli­gios. Proiectul ce propunem tinde să înfrâneze acest rău, fără nicio sarcină pentru stat, permiţând unor asemenea comune să-şi redeschidă bisericile închise, plătindu-şi ele înseşi preoţii necesari, ceea ce după legea actuală nu le este permis a face. S-au prevăzut măsuri aspre contra preoţilor care abuzează de situaţia lor pentru a stoarce de la  oameni taxe mai mari decât cele legale, precum şi contra refuzului de serviciu", Operele lui Spiru Haret, vol. 6, ediţia 2009, p. 156. A existat un interes al politicienilor faţă de foloasele ce ar fi putut fi trase din raporturile cu  Biserica, şi astfel s-a ajuns ca Legea asupra clerului mirean şi seminariilor, elaborată de Take Ionescu şi adoptată în 1893, să fie amendată de şase ori în perioada 1896 – 1910, ultima modificare fiind făcută de Spiru Haret.

Controverse şi reacţii ale ierarhilor BOR şi ale politicienilor a declanşat Legea  pentru modificarea mai multor articole din Legea alegerii mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a con­stituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române de la  19 decembrie 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului Superior, publicată în Monitorul Oficial 3 aprilie 1909. În Expunerea de motive, ministrul Haret remarca necesitatea unor modificări impuse de contextul social şi istoric al BOR: ,,Trebuinţa lărgirii cercului elementelor constitutive ale Si­nodului s-a simţit încă de mult la noi. Din toate părţile s-a cerut şi se cere încă cu insistenţă o modificare în acest sens. Credem că această cerere este întru totul îndreptăţită şi că a sosit vremea ca să fie adusă la îndeplinire. Căci e drept ca în instanţa care are conducerea supremă a bisericii şi răspunderea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de tot ce se face în biserică şi de biserică, să fie reprezentate toate elementele ei constitutive. E drept şi înţelepţesc lucru ca şi preoţii, care stau în mai de aproape legături cu poporul şi care cunosc foarte bine ne­voile lui, să aibă şi ei cuvântul în chestiunile bisericeşti de or­din general care se tratează în Sfântul Sinod. O modificare a legii existente în acest sens, pe lângă că va satisface cererile care se ridică din toate părţile, ne va apropia în acelaşi timp şi de spiritul organizaţiunii în biserica  veche, cum şi de practica din cele mai multe biserici ortodoxe au­tocefale.", Operele lui Spiru Haret, vol. 6, ediţia 2009, p. 175. 

Haret a legiferat înfiinţarea Consistoriul Superior Bisericesc, for consultativ al preoţilor  din care urmau să facă parte alături de membrii Sfântului Sinod şi reprezentanţi ai clerului de mir şi monahal. Haret  precizează că prin înfiinţarea Consistoriului a avut în vedere să creeze „un mijloc de apropiere între toate gradele clerului românesc în afacerile bisericeşti, să creeze nu numai raporturi ie­rarhice între păstori şi păstoriţi, dar să vină să stea de vorbă la un loc despre treburile care interesează toată Biserica, desigur, cu păstrarea drepturilor care, după canoane, revin exclusiv episcopilor.” Operele lui Spiru C. Haret, vol. VI, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p. 330. Gh. Adamescu considera că mitropolitul primat Atanasie l-ar fi îndemnat pe Haret să înfiinţeze Consistoriul superior bisericesc.

Despre competenţa Consistoriului Superior Bisericesc, în versiunea propusă de Spiru Haret în 1909 vezi Paul Lucian Brusanowski, ,,Stat şi biserică în vechea Românie între 1821-1925, Presa Universitară Clujeană, 2010, p. 158.

Legea pentru modificarea legii sinodale, promulgată în martie 1909,  urma să se aplice, dar ea a fost contestată de Gherasim Saffirin, episcop al Romanului, fiindcă o aprecia ca fiind anticanonică şi s-a împotrivit  Consistoriului Superior Bisericesc, considerând că acesta ar restrânge atribuţiile Sfântului Sinod. În 1911, guvernul P.P. Carp modifică legea lui Haret, ca urmare a crizei bisericeşti resuscitată de depunerea lui Saffirin din treapta de episcop şi de retragerea din scaun, la 28 iunie 1911,  a lui Atanasie Mironescu, Mitropolit Primat al României.

În anul 1912, în cartea ,,Criza bisericească” revine asupra explicaţiilor despre iniţiativa sa legislativă, în subcapitolul ,,Chestia legii sinodale”, accentuînd necesitatea schimbării poziţiei sociale a clerului, conceput ca o forţă a modernizării societăţii româneşti: ,,Aveam însă şi putinţa, şi datorinţa, de a face să dispară cel puţin inconvenientele cele mai evidente pe care experienţa le dăduse pe faţă în Legea din 1872; să cercăm a face din cler o forţă socială, vie şi activă, pusă în slujba naţiunii; să căutăm să apropiem cât se va putea mai mult clerul de sus şi cel de jos, pentru a înlesni acţiunea lor comună, pentru a mări autoritatea celui dintâi şi încrederea însine a celui de-al doilea”, Operele lui Spiru C. Haret, vol. IX, Bucureşti: Editura Cartea Românească, f.a., p. 47.

În rezumat, consider că s-ar cuveni o dezbatere sine ira et studio a consecinţelor acţiunilor şi deciziilor lui Spiru Haret în realizarea unei comuniuni între înalţii ierarhi şi preoţimea mireană.

  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite