Societate

articolul anterior articolul urmator

O cărare spre cer

1
16 Dec 2019 11:10:16
Laurenţiu Sfinteş
Foto: Laurenţiu Sfinteş
Foto: Laurenţiu Sfinteş

E decembrie. Am oprit maşina pe platforma de iarbă dintre fântâni. O poiană orizontală invadată de tufe de cătină albă, fântânile au fost trei, mai există doar una, plus o piatră scobită prin care ar putea să coboare o găleată. Dacă ar avea unde.

Dincolo de poiană e satul, o parte a lui, multe case, multe porţi în faţa cărora iarba nu se mai dă la o parte, un  drum de pământ cu haină răzleaţă de pietre care, la prima ploaie, se destramă către gârla din vale.

De patruzeci de ani continuu să fac fotografii celor două ape gemene, Sărăţel şi Slănicel, care trec pe la dreapta şi stânga locului unde mă reîntorc, undeva în Curbura exterioară a Carpaţilor.

Şi dealurilor din jur.

Şi oamenilor, unii care vin dintr-o generaţie de dinaintea mea, alţii familii tinere care au găsit pe culmea dintre ape un loc liber, nedorit de alţii, unde să se aşeze.

Mai pot adăuga un deceniu, hai, aproape două, de când urc o cărare care duce acolo în vârf.

Pe de o parte era, şi este, acest drum pe care am sosit astăzi.

Când văd unde trebuie să urce, maşinile noi şi puternice se cambrează şi speră că şoferul nu va îndrăzni să le chinuie.

Nu mai e Dacia de pe vremuri.

Inconştientă şi pusă pe ducă precum câinii vagabonzi, nu avea nicio reţinere să înfrunte islazurile satului şi nici nu se frământa inutil pentru o tablă răzuită de paienţile gardurilor.

De cealaltă, cărarea.

Şi ea duce tot la casa albă, orientată spre soare, cu un nuc uriaş care o protejează, vara, de soarele amiezii, iar iarna de vântul ce coboară dinspre munte.

Majoritatea întoarcerilor la casa din vârful dealului buzoian, după ce autobuzul se depărta în fum de motorină, ultimele sute de metri de efort pieptiş, erau pe jos.

Prin pădurea de aceeaşi vârstă cu mine.

Prin livada care urma deasupra ei, întorcând astfel pe dos ce învăţasem la şcoală.

Tone de zahăr, pâine, orez sau mălai s-au purtat în sus, în câteva mii de sacoşe legate câte două pe umeri, în câteva mii de urcări gâfâite pe această cărare.

De mama mea pentru tatăl ei, bunicul meu.

De mine, pentru mama mea.

Pentru mine, care am început meseria de cărăuş de sacoşe ceva mai târziu, a fost mai uşor, am mai fost plecat, am apucat vremuri în care nu mai trebuie adus de departe decât foarte puţin.

Dar aici se va rupe filmul.

 Foto: Laurenţiu Sfinteş

 

După ce am crezut că centrul lumii este pe vârful unui deal de unde se văd satele şi lumile surori, pe orizonturi largi de kilometri, sunt aşezat acum, cu propria casă şi gospodărie de ţăran convertit în nu prea sunt sigur ce, pe o câmpie din marginea Bucureştiului.

În copilărie, un alt deal, semeţit către răsărit, 824 metri fix, cu un nume straniu, Bocu, era Olimpul din spatele căruia răsărea soarele.

Acum e doar o colină mărăcinoasă, cu coaste de humă albă, din care se rup periodic, de prea multă apă şi prea multă sare, hălci de pământ ce descoperă un interior de piatră calcaroasă.

Copilăria e atât de departe, pe tărâmul celălalt.

Probabil, aici se va rupe filmul.

Pădurea va fi luată curând la oastea exploatărilor forestiere.

Acum mai mult de şapte ani urcam şi coboram toţi patru pe cărarea şerpuind printre trunchiurile de pin.

De şapte ani suntem doar trei.

Din care unul, fiica noastră, locuieşte într-un loc unde sacoşele se pun la cală şi se aşteaptă la terminal.

Cărarea nici acum nu o duce bine.

Singurul călător constant prin pădure a sărit, în primăvara trecută, de optzeci de ani.

Noi am început să preferăm, pentru vizita lunară la casa de pe vârful dealului, şaua cailor putere şi drumul de pământ cu cojoc de pietriş.

Pădurea tânără, care nu mai are răbdare până vin drujbele s-o trimită pe cea veche în depozite, îşi ridică lăstari peste tot, acoperind încet-încet spaţiul bătătorit de urcările noastre mai vechi, dar nerepetate.

Deasupra, în livadă, prunele rămân neculese şi fânul necosit.

Gardurile se apleacă şi au nevoie anual de câte un punct de sprijin nou pentru a nu se risipi.

Iar cerul de deasupra dealului s-a umplut şi el cu riduri de nori subţiri de sub care oamenii pleacă spre poteci de asfalt şi orizonturi netede.

Da, aici se va rupe filmul.

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

OmTacut
16.12.2019, 11:42:05

Chapeau.

+1 (1 vot)