O fericită clipă de normalitate

Paradoxal, această fericită clipă de normalitate s-a petrecut chiar în zilele în care clasa politicianistă se ambiţiona orgolioasă – şi a şi reuşit, din nefericire – să întruchipeze situaţiunile şi personajele celebrei şi nemuritoarei satire caragialiene „O scrisoare pierdută”, fireşte cu alunecările în grotesc ce se pare că nu puteau fi ocolite.

Acestea fiind spuse, am pus punct fără alte comentarii şi cronicii spectacolului pomenit.

Mă întorc aşadar la clipa fericită de normalitate izvorâtă dintr-o statornică şi nobilă prietenie, atât de rară astăzi, care mă leagă – sunt decenii – de personalităţi atât de dragi mie şi binecunoscute în societatea întemeiată pe normalitate.

M-au vizitat, aşadar, (vaccinate şi cu mască), o fermecătoare doamnă, doctor Dana Safta, reputat chirurg otolaringolog, fostă directoare medicală şi şefa secţiei de profil din spitalul, azi de Urgenţă, Elias şi de admirabilul domniei sale prieten devotat şi ocrotitor, de asemenea, sunt decenii, coleg de redacţie la „Scânteia tineretului”, Adrian Barbu, care a şi scris  – şi stă să apară la Editura RAO –  o primă carte de memorii cuprinzând fireşte, copilăria, adolescenţa şi ziaristica la gazeta amintită.

Au fost mai bine de două ore de conversaţie de familie şi în familie pline de nostalgie pentru atâţia ani petrecuţi împreună – o viaţă – în care unii au ajuns aproape la capătul ei, am răscolit raniţa amintirilor când, la fel de frumoasă şi astăzi, doamna doctor ne-a fost şi doctor tămăduitor şi întotdeauna invitat de onoare la spectacolele Teatrului Mic şi ale Teatrului Naţional şi ţin să nu pierd prilejul de a o elogia pentru prezenţa, la întâlnirile, sub egida Fundaţiei „Nişte Ţărani”, de la Slătioara, ale marilor doctori din clinicile universitare cu medicii de ţară, în cadrul programului intitulat „Sănătatea ţăranului român”, prezenţă la fel de cuceritoare mereu.

La un moment când domnul Adrian Barbu îmi arăta pe tabletă coperta cărţii lui de memorii, un telefon primit de doamna Dana Safta ne-a întrerupt convorbirea. Dânsa a răspuns că se află acasă la prietenul domniei sale, Dinu Săraru. Convorbirea se auzea tare şi în biroul meu, unde ne aflam. De la capătul celălalt, replica a fost: Îl cunosc şi eu. Dă-mi-l la telefon. Era vocea de neuitat a Nadiei Comăneci, marea doamnă a sportului mondial.

Ne revăzusem când la Ministerul de Externe, ministrul ne-a înmânat paşaportul diplomatic pentru personalităţile alese să reprezinte în lume România.

Au urmat, fireşte, amintiri frumoase şi calde care ne-au şi întinerit pe toţi.

A fost, repet, o după amiază de neuitat ce m-a îndreptăţit, sunt convins, s-o consemnez şi în această pagină de tabletă, sub titlul „O fericită clipă de normalitate”.