O însemnare dictată de amintiri

La 41 de ani de la apariţia, întâi in foileton în revista Flacăra şi apoi în volum la Editura Eminescu a romanului Nişte Ţărani care mi-a însemnat biografia, şi nu numai jurnalistic şi literar, folosesc prilejul spre a reveni asupra unui răspuns dat lui Vartan Arachelian...

... pentru „Jurnalul unui personaj controversat” privind scrierea cărţii inspiratoare a filmului Vânătoarea de vulpi de Mircea Daneliuc, a scenariului radiofonic semnat de Dan Puican şi a spectacolului Cătălinei Buzoianu, jucat nouă ani cu casa închisă la Teatrul Mic  pe sărindar  şi în turneu la Naţionalele din Timişoara, Cluj şi Iaşi.

Aşadar, „aş vrea să vă spun că eu nu am scris Nişte Ţărani ca să scriu un roman. Eu am scris Nişte Ţărani pentru că ajunsesem la exasperare asistând neputincios, ca întreaga societate, la distrugerea acestei coloane vertebrale a neamului românesc. Am declarat atunci şi a apărut tot atunci şi există pe contracoperta ediţiei a doua această declaraţie a mea, că mă duseseră la exasperare paginile de literatură care înfăţişau un ţăran român ce nu mai putea de bucurie că a venit colectivizarea, că ea, colectivizarea, o să-l salveze şi o să-l invite la o mare petrecere; ori nu era aşa! Ţăranii au trăit şi aici la Slătioara frica de colectivizare cum nu vă puteţi imagina. Am fost în vremea aceea trimis al ziarului Scânteia pentru care trebuia să fac un reportaj despre brigada ce se ocupa de colectivizare în satul Petreşti din Argeş, satul Tovarăşei, dar atunci tovarăşa nu era tovarăşa cu T.

- Vartan Arachelian: Nu era Cabinetul 2!
- D.S.: Nu era, era mai nimeni! Şi nici el nu era încă foarte cineva! Şi am fost acolo şi am participat cu această brigadă, cu această echipă, două zile la rând la procesul colectivizării. Era ceva absolut sfâşietor! Am văzut momente pe care nu mi le-am putut imagina. Nici nu ştiţi la ce recurgea ţăranul român din disperare! La un moment dat trebuia să întrăm într-o curte care venea la rând şi din curte se auzeau vaiete, bocete îngrozitoare, femei care alergau ţinându-se cu mîinile de cap, strigau prin curte cu batice negre pe cap, parcă le văd şi acum. Era iarnă, ningea mărunt, dădea spre primăvară. O vreme jilavă, urâtă, o ninsoare umedă, era o cioaflă, o nenorocire pe jos. Noi eram rebegiţi după atâtea case unde ne certasem cu ţăranii, unde le explicasem de o mie de ori avantajele colectivizării, ştiam pe dinafară toate discursurile alea stupide. O nenorocire era şi aici, în curtea asta nouă, un dezastru, ce ţipete, ce urlete, ce vaiete de disperare şi femeile care se izbeau între ele, umblau prin curte aşa, rătăcite, căci murise stăpânul casei, aşa am înţeles!

Şi am intrat toţi foarte smeriţi; trebuia să intrăm, nici moartea nu oprea acest proces al colectivizării în satul ăla şi în curtea aia şi am intrat înăuntru cu şeful echipei îmbrăcat în haină de piele, un activist judeţean din Argeş al partidului. Rebegiţi de frig, am urcat pe prispa casei: „-Doamne ia-mă! Doamne, de ce murişi tu, Niculae!” Era ceva ingrozitor. Am urcat pe nişte trepte mici în cerdac. Am intrat în casă, într-o cameră unde era întins pe masă Niculae, între lumânări, cu căciula-n cap, cu mâinile pe piept şi în jur toate neamurile, ţărani de prin casele din jur şi toţi cu lumânări aprinse în mână, cu lumânări în nişte sfeşnice aduse de la biserică. Aduseseră şi prapurele de la biserică.

Era o scenă teribilă, cu miros de lumânări şi de obiele şi de opinci şi de căciuli ude şi de ce vrei, şi în înghesuiala aia am intrat şi noi, să ne sufocăm nu alta, iar o muiere aproape că leşinase: „Aoleu!” I-au dat muierii cu oţet... „Aoleu, leşină, aoleu, aveţi grijă de Veta!... Leşină Veta! Săriţi!... De ce murişi Niculae? De ce făcuşi tu aşa, Niculae?!” Era o tragedie şi mă gândeam, Doamne, suntem ai dracului, nici nu vedem că a murit omul şi dăm buzna, măcar să ieşim dracu afară. Şi unul din echipă, aşa, mai răsărit, zice: „- Domne, deschide, domne, geamurile, nu înţelegeţi că moare şi lumea asta?! Nu-i destul că muri ăsta? Deschide, domne! Ieşiţi, domne afară,! Hai, domne, gata! Domne, ieşiţi afară!” – zice el şi pune mâna pe mâna mortului… şi mortul tremura. Şi zice: „- N-a murit, Doamne, că are puls!” Şi s-a ridicat ţăranul de pe năsălie şi zice: „Nu mă înscriu, domnule, înţelegeţi?!” „Domnule, nu se poate!” „Nu mă înscriu, domnule, înţelegi!?”

Era de pomină, să-l vezi cum s-a ridicat cu căciula-n cap, s-a întors cu picioarele pe masa aia spre noi şi: „- Nu mă înscriu, domnule, nu înţelegi?!”

Reamintirea acestor însemnări m-a făcut să regret că atunci, acum 41 de ani, când povesteam de fapt istoria ţăranilor mei de la Slătioara şi disperarea lor în faţa tăvălugului colectivizării forţate, n-am încorporat şi acest episod pe care l-am povestit independent, în Jurnal, revenind azi asupra lui, pentru tragismul disperării pomenite mai înainte.

Acum îmi dau seama că în roman putea să apară. De altfel, atunci, acum 41 de ani, apariţia romanului însuşi la editura Eminescu sub direcţia lui Valeriu Râpeanu şi apoi premierea lui de către Academie cu ”Premiul Ion Creangă” au fost şi pentru mine o surpriză. Contextul era atunci favorabil unei necontenite sărbători.

Îmi mai amintesc, în încheiere, că un ţăran mai bătrân şi mai slobod la gură l-ar fi întrebat pe un activist venit la primărie în control:

- Mă flăcăule, la voi e numai sărbătoare tot timpul, fiindcă la mine în călindarul creştin mai sunt şi posturi? Nu e nici aici în toate zilele duminecă şi sărbătoare şi dezlegare la dulce!