O mamă rece şi o bonă absolut necesară

Un copil se apropie de părintele său plângând, cerând un pic de atenţie şi iubire. Acesta se scotoceşte în portofel şi îi întinde un pumn de bani – „uite, sunt mai mult cu 25% decât ţi-am dat ieri, acum taci şi du-te să-ţi cumpere Buni o maşinuţă!”. Copilul ia banii şi tace. Şi învaţă că golul interior se umple cu bani şi cu maşinuţe. Şi când acest copil ajunge ministru, va face la fel cum i s-a făcut.

Îmi imaginez o mamă rece şi dezinteresată, atentă doar la propriile nevoi, preocupată de lucruri de „oameni mari” şi care nu are timp de „copilării”. Şi îmi mai imaginez o bunică sau o bonă bine plătită, mereu dispusă să intervină, să ia copilul departe de urechile mamei, să-l educe aşa cum ştie ea, pentru că aşa e cel mai bine şi pentru că în felul acesta se face indispensabilă.

Mă ajută un astfel de scenariu să judec mai puţin aspru şi să încerc a înţelege lipsa de dorinţă a politicienilor noştri de a se apleca asupra suferinţei oamenilor care i-au ales.

Şi încă, să încerc a înţelege încrederea lor nezdruncinată în această bonă - veşnicii funcţionari din Minister, comitetele de mari profesori universitari, şefi de clinici şi directori de institute naţionale şi şcoli naţionale care singuri ştiu ce trebuie făcut şi care nu vor nimic în schimb decât dreptul de a stabili listele de medicamente compensate şi cine primeşte banii din programele naţionale şi participarea în comisiile de concurs pentru posturile din sistem. Şi pentru că sunt indispensabili, lor nu li se poate cere socoteală, ei nu pot fi întrebaţi de ce suntem tot mai bolnavi şi mai prost îngrijiţi.

Ideea că problemele sistemului medical din ţara noastră ar putea fi rezolvate cu un bonus la salariu sau cu o şpagă legalizată reflectă o încercare de a evita confruntarea cu realitatea oamenilor fie ei medici, asistenţi, infirmieri sau pacienţi. Orice limitare a dezbaterii la problema banilor este o întoarcere cu spatele la dezastrul umanitar care se întâmplă în spitalele şi ambulatoriile de stat din România sub oblăduirea monştrilor sacri ai medicinei româneşti. Pe lângă creşterea bugetului pentru Sănătate, este nevoie mai ales de o reconstruire a relaţiilor – relaţia dintre medic şi pacient, între asistent medical şi pacient, între medic şi asistentul medical, cea între profesor şi studentul la medicină, cea între specialist şi rezident - plecând de la premiza că oamenii care vor să practice în acest domeniu au o datorie de a face bine semenilor lor sau, măcar, de a nu le face rău. Şi acest lucru se poate întâmpla prin implicarea comunităţilor locale în deciziile privind alocarea banilor pentru serviciile de sănătate, aducerea societăţii civile în comisiile de etică ale spitalelor, implicarea asociaţiilor de pacienţi în managementul spitalelor, adică prin democratizarea sistemului medical.

Asemeni oamenilor din Tulcea care au ieşit în stradă pentru că nu mai au medic pediatru[i], asemenea femeii care a refuzat să dea şpagă, deşi tatăl îi zăcea paralizat pe patul de spital[ii], asemenea miilor de medici şi pacienţi care zilele acestea au refuzat să le fie cumpărată tăcerea, este poate timpul să spunem că principala problemă a sistemului medical nu este lipsa de bani, ci răceala din inimă a conducătorilor săi.

[i] http://www.romaniacurata.ro/protest-parintii-din-tulcea-cer-in-strada-dreptul-de-a-avea-medici-pentru-copii/

[ii] http://www.evz.ro/a-refuzat-sa-dea-spaga-in-spital-793091.html