O nouă comunicare socială

Am putea deosebi ţările după zgomot. Situaţia este prea bine cunoscută celor care călătoresc mult: ajungi la hotel, nu cunoşti deloc sau doar parţial oraşul, iar ţara în care te afli o ştii numai din astfel de vizite scurte, pe fugă. Dai drumul la televizor. Deja primele trei-patru canale te lămuresc unde ai nimerit.

În Letonia, de pildă, unde am fost acum câţiva ani, tonul este scăzut. În Italia, în schimb, cum se poate bănui, entuziasmul mediteranean se aude din prima. Un registru calm domneşte transmisiile elveţiene, ca să nu amintesc de cele nemţeşti. Inclusiv la Chişinău poţi face experienţa unui calm de fond. Ţările scandinave sunt surprinzător de zglobii. Grecii sunt mari prieteni ai dezbaterilor la limita strigătului şi a imprecaţiei. La polul opus, în spaţiul de limbă arabă, monotonia are un efect sedativ, la concurenţă cu posturile religioase din Spania. Liberalismul controlat al Turciei se traduce prin emisiuni pe format american, spectaculoase şi ţipătoare. Chiar dacă nu înţelegi toate limbile, cantitatea de decibeli te ajută să îţi faci o impresie. Aşa, la prima audiţie. Schimbând perspectiva, oare cum ne „auzim” noi?

Cel puţin în ultimele luni, România a fost o ţară infernal de zgomotoasă. Nu doar din cauza campaniei electorale. Din 1989 încoace, mass media nu a reuşit să convingă prin ton, nu doar prin volum. Televiziunea publică devenind una de nişă, direcţia o dau posturile private, iar acestea au propriile partituri. Interpetarea lor este lăsată, de regulă, pe seama amatorilor. La peste două decenii de la recâştigarea libertăţii de exprimare, majoritatea celor care se angajează să intre în „pactul comunicării” o fac după ureche. Nu doar dezacordurile caracterizează ieşirea pe ecran, pe pagina de ziar sau în eter. Mult mai grave sunt absenţa preocupării pentru aprofundarea temei şi prezentarea părerii personale drept informaţie obiectivă.

Ceea ce a reuşit să ne arate recenta agitaţie politică este faptul că o astfel de practică mediatică se dovedeşte periculoasă mai ales în momentele de cumpănă. Mass media ajunge să fie ea însăşi parte a crizei, cauză de tensiuni, sursă de polarizări şi instrument făţiş al manipulării. Cu notabile excepţii, jurnaliştii şi secunzii lor, analiştii, au oferit în ultimele luni un spectacol dezgustător al partizanatului. Şi aceasta în condiţiile în care România este ţară membră NATO, reprezintă graniţa de Est a UE, are trupe trimise în diferite misiuni internaţionale şi se află la întretăierea blocurilor marilor interese regionale şi mondiale.

Sigur, pentru acest derapaj mediatic al României de azi nu pot fi făcuţi responsabili doar jurnaliştii. Printre aceştia se află oameni de caracter, cu idei şi viziuni. Conştiinţa acestora este însă prizonieră sistemului sau, mai direct spus, celor care îi plătesc. Până la un punct, nimic excepţional. În toate ţările importante ale lumii se dau lupte pentru controlul mass media. De la o societate la alta, lucrurile se petrec mai mult sau mai puţin rafinat, prin intermediari, agenţii de consultanţă sau firme de lobby. Ceea ce însă diferenţiază ţările între ele, dincolo de nivelul zgomotului public, este existenţa unor mecanisme eficiente de control, în primul rând concurenţa din interiorul mass media.

Dacă ar gândi pe termen lung, patronii de media ar trebui să fie primii interesaţi de o presă cu adevărat liberă. Pentru că numai o mass media capabilă să echilibreze raporturile de forţe, să ţină în şah tendinţele abuzive, să denunţe actele de injustiţie, să sancţioneze derapajele politice, să citească atent şi competent evenimentele poate garanta o Românie stabilă, în care proprietatea privată este apărată, legea aplicată tuturor şi contractul respectat indiferent de semnatari. Numai o astfel de ţară ar putea încuraja afacerile prospere legale, realizarea bunăstării personale în context comunitar, adică nu cu preţul sărăcirii altora. Pentru a ajunge însă acolo avem nevoie de o nouă comunicare socială. Amânarea acesteia ar fi sinonimă cu prelungirea crizei şi, la urma urmei, dovada dispreţului faţă de 20 de milioane de români, spectatori neputincioşi, dar zgomotoşi, ai telenovelei propriei nefericiri.