O poveste cu retrocedări

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu există român care să nu fie familiarizat cu problema eternelor retrocedări, care au generat abuzuri şi hoţii la scară industrială. Cum se întâmplă de obicei, între timp esenţa problemei s-a pierdut, iar tragediile (nenumărate) din spatele cortinei au trecut în uitare. Rezolvarea situaţiei reprezintă o (altă) mostră de rea-credinţă şi incompetenţă din partea celor cărora le-am permis să conducă această ţară.

Străbunicul din partea mamei, de fel din Târgu-Neamţ, provenea (cum ar fi spus comuniştii) dintr-o familie de ţărani „mijlocaşi”, suficient de înstăriţi cât să-i ofere fiului o educaţie aleasă la facultatea de drept. În 1916, proaspătul tătic (bunicul meu s-a născut în 1915) a plecat voluntar pe front la izbucnirea războiului, cu gradul de căpitan (în rezervă) în cadrul Regimentului 37 infanterie din Botoşani.

Am în faţa mea însemnările lui. Pe o hârtie îngălbenită, datată 14 august 1916, Alexandru Olteanu a scris cu însufleţire:

„Dangătul clopotului a vestit fiecărui bun român că ora dezrobirii fraţilor noştri subjugaţi a sosit. Românul a ridicat sabia; odată ridicată, orice sacrificiu, chiar viaţa, nu mai contează. Iubirea de frate a învins nehotărârea”.

S-a întors de pe front purtând la piept Steaua României şi s-a stabilit în Bucureşti, fiind angajat în cadrul Ministerului de Finanţe, unde a reuşit să ajungă într-un post de conducere. Drept urmare, în 1934 şi-a cumpărat un teren în Piatra Neamţ pentru o casă şi o livadă, într-un oraş liniştit de provincie din apropierea locurilor natale, cu intenţia de a se retrage acolo la pensie. În 1937 bunicul meu a devenit sublocotenent, după absolvirea Şcolii de artilerie din Timişoara, iar în 1941, locotenent fiind, a plecat pe front.

A fost destinul a mii şi mii de familii româneşti, care au oferit ţării suficient, timp de două generaţii, pentru a spera la un trai liniştit şi îndestulat, firesc pentru oameni care muncesc. Dar după 1947 tragedia a lovit familia străbunicului meu. Încălcând propria lege, care stipula că funcţionarilor publici nu li se putea anula pensia, regimul i-a tăiat orice sursă de venit, deşi nu făcuse în viaţa lui politică. Bunicul meu a fost dat afară din armată (era maior) şi trimis la tăiat de lemne. Le-a rămas casa ridicată în Piatra Neamţ şi livada; ca să supravieţuiască, vindeau fructele din propria curte la poartă. 

Alexandru Olteanu s-a stins în 1953, la câteva zile după eroul popoarelor, Stalin, dar suferinţele au continuat. În cele din urmă, terenul a fost şi el confiscat, iar în casă au fost aduşi chiriaşi - prea mult spaţiu pentru o familie cu origini nesănătoase.

În 1991, cu speranţă în suflet, bunicul meu s-a adresat primăriei Piatra Neamţ. Vă rog să calculaţi anii scurşi de atunci. Nu am să intru în detalii privind procesele nenumărate şi chinul de a fi purtat prin tribunale timp de decenii. Important este rezultatul: nu există încă o rezolvare a problemei. Bunicul meu s-a stins, neconsolat; mama mea are deja 64 de ani.

Cu alte cuvinte, sunt deja patru generaţii umilite de statul român. Indiferent de numele lui, statul s-a dovedit cel mai mare duşman al familiei mele, una care i-a oferit două generaţii de soldaţi. Acum, lumea vorbeşte despre limitarea sau anularea restituirilor. O ultimă şi cea mai crudă nedreptate pentru cei foarte mulţi aflaţi în situaţia mea: după ce am lăsat miliarde să se scurgă în buzunarele unor escroci perindaţi prin fruntea ţării, îi lovim şi acum tot pe cei cu adevărat îndreptăţiţi! 

Am scris aceste rânduri în apărarea celor care au suferit cu adevărat şi a căror voce e stinsă, nu se aude. Mi-am pierdut de mult inocenţa, sunt conştient că perimatul concept de „dreptate” nu-şi are locul într-o societate dominată de legea junglei. Mi-e teamă însă că într-o zi ne vom trezi (dacă nu s-a întâmplat deja) într-o ţară fără suflet, fără oameni de calitate, fără trecut, fără principii. Iar asta, dragii mei, e mai grav decât orice nedreptate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite