O surprizică...

Obiectivul principal al recrutorului nu este să fie iubit de către cei pe care-i recrutează, ci să facă bani. Firmele de recrutare sunt plătite doar de către companii, nu de candidaţi, şi, prin urmare, lucrează exclusiv în beneficiul acestora, în caz de divergenţă de interese între acel angajator şi candidaţi.

De ce sunt încă atât de mulţi angajaţi care nu ştiu, sau nu înţeleg acest detaliu absolut elementar într-o lume capitalistă? C’est une très bonne question, cum ar zice bunul meu prieten PY…

Şi alt lucru elementar, pe care e suficient doar să-ţi pui puţin mintea la contribuţie ca să-l deduci şi singur: principala preocupare a recrutorului nu este să-i analizeze pe toţi cei pe care-i intervievează în profunzime, în cele mai mici detalii, şi să le descopere calităţile, ci dimpotrivă, să le scoată la suprafaţă defectele incompatibile cu jobul şi să-i elimine. Abia la sfârşit, după ce ai eliminat zeci, sau chiar peste o sută de candidaţi, uneori, te poţi concentra pe cei doi, trei rămaşi, şi să intri în discuţii de fond cu ei. Şi chiar şi atunci, analiza se face comparativ, unul cu celălalt, şi nu la modul absolut, cu “profilul candidatului ideal” pe care ţi-l dă întotdeauna clientul, chiar de la început. Dar de ce sunt încă atât de mulţi angajaţi care nu ştiu, sau nu înţeleg acest detaliu absolut elementar într-o lume capitalistă? C’est une très bonne question, cum ar zice bunul meu prieten PY…

Un manager e pus zilnic în situaţii neprevăzute, neaşteptate, şi e de aşteptat să aibă reacţiile şi să ia deciziile cele mai avantajoase pentru angajator. Asta mă interesează pe mine, ca recrutor, nu toate amănuntele tehnice despre joburile avute, pe care le pot citi şi singur în CV. Şi dacă înţeleg doar un sfert din ce citesc în acel CV, şi tot e suficient, în această fază a recrutării.

Or, cum îmi fac eu măcar o idee vagă despre cum ar reacţiona acel manager în situaţii neprevăzute? Sigur, pot lua ghidurile de interviu de pe Internet şi să-i pun toate întrebările pe rând: Domnule candidat, cum reacţionaţi când sunteţi pus într-o situaţie neprevăzută? Ce faceţi când un client vă pune pune o întrebare neaşteptată? Dar când v-o pune un subordonat?

Oricât s-ar pregăti candidaţii înainte de interviu, tot sunt interesante şi relevante răspunsurile lor la aceste întrebări. Totuşi, am şi eu momentele mele de spontaneitate şi de originalitate, ca să-mi menţin mintea în funcţiune, şi uneori le pun chiar eu câte o astfel de întrebare neaşteptată.

Am scris ieri un articol despre candidata care a trăit şi a lucrat 12 ani în UK, pe un post managerial, şi eu am întrebat-o cât de bine ştie engleza. Că a fost cu totul neaşteptată întrebarea, am văzut după reacţia ei.

Crezusem că-i fac un serviciu, i-am dat ocazia să-şi arate o mulţime de calităţi de care aveam nevoie la jobul pentru care făceam recrutarea: prezenţa de spirit, inteligenţa, experienţa în interacţiunea cu oameni dificili etc. Dar nu, ea a izbucnit şi m-a făcut cu ou şi cu oţet că ce întrebări prosteşti sunt astea, şi de ce nu o întreb ce a făcut ea în joburile englezeşti pe care le-a avut…

Când primeşti o întrebare stupidă, mai ales într-un astfel de context, prima reacţie cred că ar trebui să fie să încerci să vezi dacă nu cumva este o capcană, şi să te lămureşti dacă cel care ţi-a pus-o e prost sau doar face pe prostul. Dacă alegi visceral prima variantă, automat, fără să stai pe gânduri şi fără să încerci măcar să-ţi testezi ipoteza, s-ar putea să ai o surprizică! Cum ar zice Vladut, puştiul bunului meu prieten HC…